De ce să vedeţi „De ce eu?”

De dragul variaţiei, după ce-aţi vizionat atîţi inculpaţi în rol de primadonă şi-aţi aflat cu lux de amănunte (sau cu amănunte de lux) despre disconfortul arestului preventiv, mergeţi să vedeţi şi un procuror în rol principal. Ăsta e argumentul „anti-spălare […]

De dragul variaţiei, după ce-aţi vizionat atîţi inculpaţi în rol de primadonă şi-aţi aflat cu lux de amănunte (sau cu amănunte de lux) despre disconfortul arestului preventiv, mergeţi să vedeţi şi un procuror în rol principal. Ăsta e argumentul „anti-spălare de creier”. Apoi vine argumentul patriotic. La zeci de filme despre justiţia americană, văzute şi crezute, e loc şi de un film despre justiţia din România.

„De ce eu?” vă pune la curent cu munca de procuror. Nu e nici pe departe atît de „glamour”, cum sugerează breaking-news-urile. Filmul lui Tudor Giurgiu reconstituie ultimele zile din viaţa procurorului Cristian Panait.

Reconstituirea merge pînă acolo încît filmul păstrează decorurile reale ale dramei, casa lui Panait din film este casa lui Panait din realitate.

Vă veţi întoarce în România anilor 2000, cînd DNA-ul încă nu se înfiinţase. Legea fondatoare a Anticorupţiei era promulgată, de fapt, chiar atunci, în aprilie 2002. Un pic mai devreme şi vedeam acum un alt film, poate o comedie neagră cu judecători. „De ce eu?” ne prezintă sistemul acela despre care toată lumea vorbeşte, fără să ştie „pe viu” cum funcţionează. Trec prin faţa camerei oamenii de tot felul, din diverse etaje ale maşinăriei. Aproape toţi, cu excepţia unuia, par decupaţi din hîrtie cu antet. Îţi vine să întinzi mîna şi să-i tragi tu însuţi de sfori.

Pentru Emilian Oprea, interpretul lui Cristian Panait, faptul că vine din teatru reprezintă, paradoxal, un atu în acest rol de tînăr prea serios ca să fie adevărat. În rolul şefului direct al lui Panait, Mihai Constantin face un număr de mare echilibristică pe sîrma dintre bine şi rău. E ispititorul care întinde capcane: măi, băiete, „dacă ai guri de hrănit”, nu te mai fandoseşti cînd ţi se cere să calci peste cadavre.

Să nu vă aşteptaţi la cadrele lungi şi fixe atît de apreciate în festivaluri. Stilul din „De ce eu?” e dinamic, iar ritmul ţine aproape cu generaţia MTV. De altfel, filmul are o coloană sonoră mai generoasă decît v-au obişnuit filmele româneşti recente.

Şi încă un motiv pentru care merită să vedeţi „De ce eu?”. Pentru o scenă aproape chapliniană. La un moment dat, procurorul face jogging prin parc. E concentrat, cu greutatea lumii pe umeri. Aleargă artistic, ca într-o reclamă la Jocurile Olimpice. Şi, în plină concentrare şi încruntare, un caniş insensibil la măreţia momentului se ia după el.

Astfel de scene fac filmul să respire şi îl ridică dincolo de o relatare cinematografică a unei poveşti triste despre justiţie. E acolo, în secvenţa fulgurantă, cu canişul alergîndu-l pe procuror, toată voioşia ridicolă cu care viaţa se agaţă de noi şi toată seriozitatea halucinantă cu care ne îndepărtăm de ea.