Dar dacă nu putem mai mult?
Și ce ar fi dacă am începe cu exerciții ușoare, cu bastonașele sincerității cu noi înșine?
Am văzut, telespectator, meciul dintre Viitorul și echipa celor patru consoane, luptându-mă aprig cu starea de somnolență indusă de jocul celor mai bine cotați fotbaliști pe plan intern. Ce să fac acum, dacă m-a tras la somn marele Costică Budescu – să mă ascund?
O victorie mare pentru Viitorul, care demonstrează o dată în plus că fotbalul nu e simplă contabilitate și nici negustorie pură nu e. Carevasăzică, nu e așa greu să sfârșești ca acel patron mistic și limbut căruia Dumnezeu îi vorbește îndelung (spunându-i pe numele mic): și bătut, și cu banii luați.
O victorie mare, cu un șut superb, dar mai degrabă întâmplător, al unui brazilian românizat, care n-ar prinde totuși mai mult de un final de meci la nicio campioană din elita bătrânului nostru continent.
Și atunci, cum stăm? Dacă fotbalul românesc, pur și simplu, atât poate? Această piramidă a intereselor mici și mijlocii, cu impostură în serviciu la vârf?
Trăim într-o alba-neagra în care valoarea se măsoară în sume de transfer, însă pe teren, iată, se etalează sprintul leșinat și preluarea barbară.
Suntem încredințați că suntem cei mai talentați dintre traci, dar nici măcar la juniorii cei mai mici, înainte de orice organizare, nu o putem demonstra.
Dacă, vai!, fotbalul nostru atât a putut să dea: o generație de aur (cu cele mai modeste rezultate din partea noastră de lume totuși, dacă excludem Albania) într-un secol? Și aceea apărută, colac de salvare, într-o lume greșită, dintr-un sacrificiu care nu mai e la modă?
Avem un imaginar prea bogat. În el, Alibec e un mare vârf, în realitate nu marchează cu lunile și n-ar fi păstrat nici de echipele la care îl trimite Inter Milano împrumut. El e un mare vârf doar în lumea noastră mică, în care, așa cum frumos a constatat și fosta mare speranță Marius Niculae, fotbalistul trebuie bine înțeles și, mai ales, gâdilat.
Dacă nu avem acces decât la această mediocritate în formă continuată, la acest „Semnează contractul, ia-le banii și fugi!”?
Nu e paradoxal, e foarte neaoș: după cel mai bogat deceniu din fotbalul românesc, în termenii concreți ai banilor europeni, ne-am ales cu – ce credeți? – falimentul.
Dacă, ce mai încolo și-ncoace, e adevărat clișeul și ăștia suntem? Atât de fraieri că ne-au făcut la buzunare până și alde Daum?
Viața merge, cum știe orice fotbalist înfrânt, înainte. Ceea ce nu înseamnă neapărat că e și adevărat.
Poate că nu merge înainte, cum nici înapoi poate că nu merge neapărat. Merge și așa, mai într-o margine de lume, într-un univers cu legi aparte, în care suntem geniali, unici, dar mai ales neînțeleși.
Hagi constată că suntem o cultură a gândului negativ. Dar dacă gândul nostru pozitiv, cum s-a arătat adesea, mai ales la întâlnirea contemporanilor de dincolo de granițe, nu e decât delir și apoi prăbușire?
Ce e de făcut?
Să ne gândim la altceva?