Vedere din Valencia

Cândva cât Real Madrid sau Barcelona, Valencia joacă astăzi ca o echipă mică. Am venit la fața locului să aflu de ce

Reporter, trimis special de către mine însumi, tot călătorind pe Bătrânul Continent (mă cheamă străzile, periferiile, porturile și stadioanele), ancorez, în acest februarie timpuriu, și la Valencia. Încerc să înțeleg de aici ce înseamnă o rătăcire în istoria fotbalului.

În anul 1998 aveam frumoasa vârstă de cincisprezece ani. Eram, așadar, un adolescent. Era un timp superb pentru a te îndrăgosti. Bineînțeles că m-am îndrăgostit de Valencia CF.

Timp de jumătate de deceniu, la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, această mare echipă a strălucit în Spania și în Europa. Nu mai contează ce trofee a cucerit și ce trofee a pierdut, contează că a rămas în urma ei o melancolie. Ce poate lăsa mai mult pe pământ o echipă de fotbal, cum și un om?

Iubind pe Valencia, am fost un adolescent fericit. Am învățat să-i respect și istoria de dinainte de a mă fi născut. Așa am ajuns până la magia lui Mario Alberto Kempes, cel care l-a vestit pe Diego Armando Maradona.

S-au strâns, însă, déjà ani buni de când Valencia este prăbușită. La zi, se zbate la câteva puncte de retrogradarea din prima ligă. Tocmai a remizat, la Sevilla, un nul cu Betis-ul lui Toșca. Va supraviețui în LaLiga, desigur, dar Valencia, acea Valencia, nu mai există. De ce?

Criza financiară din 2008 a sfârșit epoca de aur a acestei echipe. Era vorba că Mestalla, stadion legendar, construit în 1923, va fi trecut la cele veșnice, urmând a se scoate în urma locului său profit. Socoteala nu s-a mai potrivit cu realitatea.

Un nou Mestalla a început să se înalțe și a rămas, așa, schelet fără viitor. Din 2013 nu se știe când și dacă va fi vreodată sfârșit.

Peter Lim, miliardarul din Singapore care patronează echipa, fără să-i pătrundă esența, a băgat bani, dar i-a băgat prost, tras pe sfoară de impresari și alți șarlatani. S-au schimbat antrenorii cu o frecvență demnă de Giurgiul ante-Șumudică.

Fotbalul românesc a trăit cândva cu ochii spre Valencia, privind întâi spre Belodedici, apoi spre Gabi Popescu sau frații Adrian și Sabin Ilie sau Dennis Șerban.

Dintre toți aceștia, cele mai mari regrete le-a lăsat aici, desigur, Adrian Ilie. Iată ce fac, merg prin Valencia și culeg regrete despre cariera Cobrei. Peste încă un sezon vor fi trecut douăzeci de ani de când Adrian Ilie juca primul său meci pe Mestalla. După douăzeci de ani…

E timpul pentru următorul port. Las Valencia în urmă. Și nu am vești bune pentru cei care am iubit Valencia, cum nu am nici pentru cei care am iubit Parma. Timpul nostru a trecut.

Am întâlnit cel mai clar semn dintre toate: aici, oamenii se agață de trecut fără speranța că se va repeta. S-a pierdut încrederea. S-a pierdut spiritul. Când se pierde încrederea, când se pierde spiritul, pentru o echipă de fotbal, cum și pentru un om, nu rămân decât – cel mult – amintirile.