Capul

Totuşi, deşi nu mai putem să o vedem, Zidane a făcut diferenţa

Pe 12 iulie 1998, la Paris, a fost o mare sărbătoare. Zinedine Zidane – mai ales el – câştiga Cupa Mondială pentru Franţa cu două lovituri de cap. Au fost două cornere – primul de pe dreapta, al doilea de pe stânga – şi două execuţii fulgerătoare. Aveau în ele ceva de ghilotină. Lumea era la picioarele lui Zizou. Au trecut ani şi lumea le-a uitat.

Pe 9 iulie 2006, la Berlin, a fost noaptea Italiei magice, a lui Buffon, a lui Pirlo, a lui Del Piero, a lui Totti… Dar atunci s-a mai întâmplat ceva: Zinedine Zidane, care îşi dusese echipa pe umeri până în finala Mondialului, şi-a ieşit din minţi. Îl loveşte cu capul în piept pe Materazzi, cu un gest barbar, despre care s-a scris mult. A fost răspunsul golănesc la o provocare, a fost o sinucidere în direct, o încercare bolnavă de a capta în continuare toată atenţia? Cum poţi face aşa ceva într-o finală de Campionat Mondial? Zidane a fost eliminat, el şi-a încheiat urât fabuloasa sa carieră. Deşi tot mai golită de memorie, lumea nu a uitat însă acest cap. Răul se reţine.

Şi zece ani mai târziu, îl găsim pe Zinedine Zidane la costum, câştigând a unsprezecea Urecheată pentru Real Madrid, cel mai glorios club din istoria jocului. A fost parte din victorie şi acum doi ani. Era secund. El, Marele Zidane – secund. Sunt etape de care e nevoie în construirea unei cariere, la fel cum sunt etape de care e nevoie în construirea unui suflet.

Şi trecem iar prea repede pe lângă capul lui Zidane. S-a spus că nu are idei, că Real Madrid joacă singură, că asemenea jucători nu au nevoie de antrenor, fiindcă sunt magnifici. Sunt magnifici, aşa e, dar când nu au fost aşa jucătorii de la Real Madrid? Ce s-a schimbat?

El a preluat această echipă după ce Benitez a fost alungat de jucători, căci acesta e adevărul. S-a dus în Anglia să retrogradeze cu Newcastle şi să îşi continue naufragiul până se va regăsi. S-a scris atunci că a fost inventat antrenorul care vinde şi el tricouri. O mişcare de marketing, deci. Zidane a plecat capul în faţa Zeului-Ban şi atât? Nu se poate!

Ce a adus, totuşi, Zidane? Liga Campionilor nu se câştigă din nimic. Zidane a adus o altă atitudine. Vi se pare puţin, ştiu, dar nu e. Atitudinea poate fi, uneori, deseori, totul. El e de acolo, el poate să stea în faţa lui Ronaldo şi în faţa lui Bale şi în faţa lui Benzema de pe o poziţie de autoritate incontestabilă. Sunt foarte puţini oameni în istoria prezentă a fotbalului care pot să se poziţioneze aşa. El are, totodată, înţelepciunea de a nu o face.

Zidane a învăţat repede meşteşugul. La acest nivel, un mare antrenor este acela în care jucătorii să creadă, pentru care să lupte. Simeone este un mare antrenor, chiar dacă joacă de partea întunecată, cea a forţei defensive. Aţi văzut imaginile cu Zidane înălţat spre cerul din Milano? Aţi văzut îmbrăţişările victoriei? Era ceva acolo. N-au dreptate scepticii. Zidane e mare, şi va fi şi mai mare.