Te salut, Serbia!

Între timp, în România cresc tot mai mulți copii leneși și grași și incapabili să treacă măcar de Bacalaureat.

Salut victoria Serbiei la Mondialul Under 20, salut superbul turneu făcut la celălalt capăt al lumii, în noapte și în zori de zi, după fusul orar al inimilor noastre estice.

Salut finala de la Auckland în care au învins Brazilia, această „Serbie a Americii de Sud”, cum bine i-a tot spus Adi Dobre, în comentariile de la Eurosport. Nu e doar un detaliu: tinerii cu care Serbia a devenit campioană mondială au copilărit în vreme de război. Vă mai amintiți poate războaiele din anii ’90, acea groaznică prăbușire a Iugoslaviei. Tinerii Iugoslaviei fuseseră și ei campioni ai lumii la fotbal, în 1987. Erau croați și sîrbi și bosniaci și așa mai departe. Poate nu i-ați uitat pe Boban, pe Prosinecki, pe Suker, pe Mijatovici.

Tinerii de la Auckland vor domina Europa următorului deceniu. Ar trebui să fim atenți la ei, cum se cuvine dintotdeauna să fim atenți la viitor. Fiți atenți la Maksimovici, fiți atenți la Rajkovici, fiți atenți la Milinkovici-Savici, fiți atenți la Zivkovici!

Mai puteți, poate, îndura și teribila luciditate a Slavenkăi Drakulici, această magnifică scriitoare care mi-a spus, cîndva, într-un interviu, exact așa: „Capitalismul nu este despre dreptate, este despre profit”. Puteți fi de acord cu acest adevăr deloc relativ că tinerii campioni mondiali vor face, în carierele lor, și profit, dar și dreptate unui popor care destul a suferit?

Îmi cereți garanții? N-am! Da, fotbalul sîrb se zbate încă în tranșeele corupției. Și mulți tineri se vor pierde pe drumul care duce la glorie și la averi. Așa e, așa e. Sînteți însă la curent și cu ultimele acuzații către caracatița cu sediul la Zürich?

Am fost anul trecut la Belgrad și pot să las această mărturie scrisă: în Serbia locuiesc oameni demni. Sînt păcate de ispășit, s-au ispășit și se vor mai ispăși, dar sîrbii sînt oameni demni. Iar demnitatea n-ar trebui să aibă proasta faimă pe care impostorii i-o clădesc pe toate meridianele.

Și chiar și în fotbal, ei sînt tot ceea ce noi nu (mai) putem fi. Ei continuă, cînd noi demult am fi renunțat, ei întorc meciuri, cîștigă în ultimele minute, în prelungiri, în secundele lui Dumnezeu, ei trec de unguri, trec de americani (n-ați uitat: campionii mondiali au copilărit în vreme de război!), după ce ratează exasperant o victorie ușoară, căci nimic nu e ușor pentru Serbia, trec, într-un exercițiu de splendidă rezistență psihică, și de Mali (teribilă, plăcută surpriză!). Iar în finală înving Brazilia, iar Brazilia în fotbalul de acest nivel este tot ce e mai greu de învins.

M-am îndrăgostit de Belgrad, de tinerii săi frumoși, acesta este cuvîntul, acesta adjectivul, acesta este epitetul, nu greșesc! Sînt tineri care traversează viața drept, cu capul sus. Între timp, în România cresc tot mai mulți copii leneși și grași și incapabili să treacă măcar de Bacalaureat. Nu mai facem nici sport, pentru că e mai ușor să nu facem nimic. Generalizez? Desigur. Din disperare.

Mă exasperează cultura noastră sportivă  națională care nu a dat nici o campioană mondială de fotbal, deși asta nu ne-a împiedicat vreodată să pretindem că sîntem cei mai buni.