Mulțumesc, Andrea!

Și a fost marea finală. Și s-a sfîrșit cu Andrea Pirlo plîngînd.

În ultimele decenii, l-am văzut pe Andrea Pirlo făcînd tot ce se poate face pe un teren de fotbal, l-am văzut driblînd, l-am văzut sfidînd legile fizicii, l-am văzut pasînd, l-am  văzut gîndind înaintea tuturor, l-am văzut – arareori – chiar și zîmbind, l-am văzut înălțînd Cupa Mondială spre cer.

L-am văzut pe Andrea Pirlo fără barbă și l-am văzut cu barbă, l-am văzut plecînd de la Milano la Torino, fără ca la Milano să i se ceară moartea, căci nimeni n-ar îndrăzni să i se adreseze tocmai lui în termenii aceștia, l-am văzut îmbătrînind, l-am văzut devenind monument, încărcîndu-se de glorie, fără să se prăbușească în trufie. Dar nu l-am văzut niciodată plîngînd așa. Andrea Pirlo plînge exact așa cum mă așteptam: Andrea Pirlo plînge sincer, plînge frumos.

Juventus Torino a pierdut, dar cu acest gest, atît de scandalos, atît de omenesc, Andrea Pirlo a arătat tot ce era de arătat, a fost exact, a fost la obiect, a mers în inima lucrurilor. Oamenii au fost învinși deci de extratereștri. Să ne bucurăm că mai sînt încă oameni care știu cum se plînge la o finală pierdută. La această altitudine, toți bărbații de pe teren sînt sau vor fi milionari în dolari americani și alte bancnote. La această altitudine, altceva contează. Aici e o afacere de inimă.

Ce ați făcut în ultimii nouă ani? Mai exact: ce ați făcut din 9 iulie 2006 pînă astăzi? Atunci a fost o altă finală. Finala Campionatului Mondial. Andrea Pirlo a cîștigat acea finală. Gigi Buffon a cîștigat acea finală. Se știe ce au făcut acești bărbați în ultimii nouă ani. Se cunosc războaiele pe care le-au purtat, se cunosc – mai ales în cazul lui Gigi – pînă și păcatele pe care le-au ispășit.

Pentru mine, că Andrea Pirlo s-a întors după nouă ani la Berlin într-o altă finală, că s-a întors tot fotbalist, fără să-și fi epuizat geniul, că a intrat pentru o ultimă mare luptă care se anunța, ca să fim sinceri, pierdută, exact așa cum fac eroii din cărțile lui Dino Buzzati, pentru mine asta a fost adevărata știre.

Se aude că Andrea Pirlo se va despărți de Europa, se aude că va trece și el Oceanul. Ar fi dramatic, ar fi cumplit, ar fi trist, ar fi firesc, așa cum sînt toate sfîrșiturile. Europa rămîne – iată – o bătrînă fără bătrîni. De la anul se va juca fotbal pe continentul acesta fără Gerrard, fără Xavi și, poate, fără Pirlo, deci fără ultimii mari pasatori, fără aceia care au deschis în adîncime jocul în ultimele decenii. Ce va fi?

Pirlo a fost consolat de Pogba. Viitorul îmbrățișînd trecutul mi se pare o metaforă suficientă. Fotbalul nu se va sfîrși nici acum – ba dimpotrivă, fără Blatter, putem spune că tocmai a mai primit o șansă la viață.

Dar ne va fi dor de Andrea, și cei care ar trebui – de fapt – să plîngem sîntem noi, și la cum ne cunosc n-o să o facem. Ne grăbim și în viteza din secolul vitezei cine mai are timp să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, lacrimile lui Pirlo?