Afacerea

Mîine deja vom ști, și, cum nu se mai preconizează nimic la Lausanne, unde îndeobște avocați în costume scumpe ne rescriu ierarhiile și istoria, Liga I va avea în sfîrșit o campioană

Este o formalitate. Adevărul este – ca întotdeauna – ceva mai complex: doar pentru că așa va fi nu înseamnă și că așa ar trebui să fie. Mai cinstit ar fi să se aștearnă peste această ediție de campionat un spațiu alb sau un minut de reculegere. Așa ar trebui.

Sîntem paradoxali, fără ca măcar să fim tragici. Fotbalul nostru a devenit, foarte strict, o afacere, fără ca asta să însemne că s-a profesionalizat. E foame de bani, băieți. Pe vremea cînd contau și cei din tribune, Liga Campionilor obișnuia să fie un mijloc pentru a împlini un crez comun. Nu mai e cazul. A ajuns un scop contabil bine definit. Morala? Este și asta o pervertire a moralei după o rețetă autohtonă. Gloria lumii e – de la la romani încoace – trecătoare, dar banii, ei bine, banii rămîn. Nu neapărat în club, cum s-a văzut la Oțelul Galați, dar undeva tot rămîn. Ce mai contează?

După Iași, Steaua va fi, poate, campioana României, dar nu va fi și campioana suporterilor ei care au înțeles că o stemă nu e un desen oarecare și că tradiția nu poate fi abandonată într-o sală de judecată. Cînd e vorba doar despre bani ajungem la alunecarea lui Bourceanu pe acest continuu tobogan care duce la un cartonaș roșu care nu închide partida, dar deschide altceva. „Închiderea Bourceanu” mi se pare cel mai crunt exemplu al șahului practicat de cei care nu mai știu cine sînt.
Iar ASA a fost atît de aproape și e o lecție totuși că un sentiment foarte omenesc i-a oprit. Acest sentiment foarte omenesc este orgoliul – orgoliul de a-i demonstra dușmanului tău că îi ești superior etic. Nimeni nu are monopolul asupra unui astfel de orgoliu. Marius Șumudică, acest bărbat urcat de la periferie, deține un caracter care abundă în orgoliu. Ați observat cum vorbește despre sine la persoana a treia? Din acest fel de raportare la sine i se trage lui Marius Șumudică și gloria de acum și tot ce va mai urma – și în rău.

Fotbalul românesc și-a pierdut însă sufletul. De la Giurgiu mi-a parvenit o poveste: patronul penal, cel mai bogat român, încarcerat cum este, a instituit o practică – își trimite angajații (neplătiți cu lunile și ei, neplăți mai puțin mediatizate, căci proletarii nu sînt fotbaliști să fie răsfățați cu lumina refelectoarelor) la stadion. Nu e o răsplată, în stil chinezesc, nu, e o invitație pe bani. Vi se pare cinic, dacă nu grotesc? Nu e. Așa se face, în România, o afacere. Iar din Astra Giurgiu, după ce se va evapora, nu va rămîne această amintire a unui om luptînd de partea onestității care îi ajută dușmanul, ci acei suporteri-fantomă pictați pe garduri întru mimarea realității.

Fotbalul românesc trăia – din pasiune – la Cluj și la Arad și la Pitești și la Timișoara și la Hunedoara. Era demult, tare demult, înainte ca totul să devină o afacere ca toate celelalte. Era într-o altă viață, într-o altă lume.