Rînduri pentru Earl și Bill

Văzînd relațiile, exclusiv comerciale, dintr-un ghetou al bogaților, simt urgența unei istorii din baschetul de acum șase decenii și jumătate

Reporter, călătoresc, zadarnic, în căutarea înțelesului naturii umane de pe Aleea Livezilor din Ferentari pînă pe Promenada Englezilor pe Coasta de Azur. E suficient să pui piciorul pe aeroportul din Nisa ca să îți dai seama încotro duce viitorul.

Prima limbă în care li se urează călătorilor bun-venit este limba rusă, urmează mandarina (o știu din nopțile clocotitoare de la Jocurile Olimpice din Beijing) și araba (am locuit o vreme în Orientul Mijlociu). De acolo vin miliardarii și emirii. Și mai sînt și toți acei maharajahi indieni care în fața Cazinoului din Monte Carlo se dau într-un cerc cumplit, sub aplauzele și urletele satisfăcute ale mulțimii, în mașinile lor de milioane de euro.

E un circ grotesc: dictatura zeului-ban în formele ei cele mai atroce. Sînt familiarizat cu opera epistolară a lui Seneca cel Tînăr: nu mă mai miră nimic. E o idee fundamentală, de la care nu mai pot abdica. Mă uit la toată această lipsă de măsură, la valeții care le deschid și le închid portierele principilor obezi care-și tot joacă supușii la ruletă și mă trezesc gîndindu-mă la Bill Sharman. Și el a deschis și a închis portiere. Bill Sharman a fost un mare baschetbalist american din anii ’50.

El i-a fost șofer și prieten și confident și ceva mai mult lui Earl Lloyd. Earl Lloyd este primul jucător de culoare, afro-american deci, care a jucat în NBA. Vă puteți închipui? Sînt doar cîteva decenii care ne separă de 31 octombrie 1950. Vă dați seama, acum, sub Administrația Obama, că a existat o vreme în care în NBA nu erau îngăduiți negrii? A existat. În definitiv și în Grecia Antică filosofii filosofau filosofia lor fără să se scandalizeze de existența sclavilor, cum îmi tot nuanțează, în șuete, un inegalabil scriitor interbelic.

Earl Lloyd a fost primul afro-american din baschetul american profesionist, dar în acel sezon au mai debutat doi frați negri. Numele lui însă, ca al tuturor pionierilor, va dăinui. S-a scris puțin, dacă nu deloc, atunci, pe loc, în toamna lui ’50, despre debutul său la Washington Capitols. Americanii nu erau pregătiți să facă din vestea aceasta o istorie.

A trecut secolul și lumea s-a schimbat. Earl Lloyd a murit în februarie, anul 2015, la 86 de ani, bucurîndu-se de amintirile unui campion, căci el a cucerit și titlul în NBA, în ’55. În ultimele sale interviuri îl amintea des pe Bill Sharman (mort în 2013), marele său camarad alb, cel care îl ducea și îl aducea de la antrenament, din prietenie și inimă, fără să se scandalizeze că are de-a dreapta sa un negru. Se întîmpla pe cînd nu era la modă corectitudinea politică, ba dimpotrivă.

Coasta de Azur 2015, o insuportabilă favelă a opulenților, emană o altfel de nedreptate. Nu mai e vorbă de rasă acum, banii nu mai au culori, e vorba ca întotdeauna de foarte bogați și de restul. Nu există Coastă pentru oameni săraci. Adevărate lecții ale sportului și fair-play-ului sînt, încă sînt, puțin, prea puțin cunoscute.