Treizeci și opt de secunde

Manchester United tocmai a învins la Liverpool, la limită, și e ceva în această victorie care mărește la cinci puncte distanța dintre locul patru și locul cinci din prima ligă engleză

Această veste care caricaturizează o întreagă istorie ne vine în cel mai mizerabil sezon european pentru fotbalul din Anglia din ultimele două decenii (și jumătate). Și mai e ceva: ultimul fotbalist englez în toată esența acestor două cuvinte – Steven Gerrard – a fost eliminat după un atac brutal la treizeci și opt de secunde după ce a intrat pe teren din poziția incredibilă a rezervei. Treizeci și opt de secunde! Timp suficient să îl învețe pe Juan Mata să zboare. Apoi, atacul violent la Ander Herrera, care, cumva, a reușit să scape fără nici o fractură. Epilogul: Steven Gerrard își cere, omenește, scuze și își asumă întreaga responsabilitate. Chiar asta se întîmplă: legenda ia vina asupra sa.

Eternul vinovat al acestei căderi, cel care nu își va asuma niciodată responsabilitatea, este însă timpul. Întrebat de ce va părăsi insula pentru un sfîrșit de carieră în Los Angeles, plătit desigur cu milioane de dolari americani, Steven Gerrard a răspuns exact: vîrsta. La treizeci și patru de ani spre treizeci și cinci de ani, etate post-hristică, Stevie G. e pur și simplu prea bătrîn. A venit vremea. Așa cum știm de la marele reporter Ryszard Kapuściński (născut în Belarus, mort în Polonia, la șaizeci și cinci de ani), martor al unor astfel de întîmplări: elefanții dispar îndeobște în amurg, scufundînsu-se în lacurile și rîurile de unde obișnuiau să își ia apa, deci viața. Mor cînd sînt prea prea obosiți să își mai poată ridica trompele. Cimitirele elefanților (de cîte ori n-au folosit gazetarii expresia aceasta?), ne informează Ryszard Kapuściński, se află cu adevărat acolo, în adîncurile acelea. Toate aceste pierderi sînt irecuperabile și imposibil de privit.

Finalurile marilor fotbaliști sînt la fel: aceeași oboseală care te scufundă. La om, oboseala care precede resemnarea e însoțită de furie. Furia de a pierde singura luptă pe care nimeni nu o poate cîștiga: timpul e, într-o primă fază, un adversar invincibil. Apoi, după înfrîngerea cu care toți sîntem datori, vine înțelepciunea: există viață și dincolo de gazon. Orice mit se consolidează abia cînd nu se mai poate autosabota.

Steven Gerrard merită să înțeleagă, în regim de urgență, că nu mai poate fi acum cine a fost, dar va rămîne cine a fost abia după ce nu își va mai lovi, cu furia de om în amurg, propria statuie.

Cu Steven Gerrard, liga engleză, așa dopată cu averi nejustificate cum a ajuns, va pierde unul dintre acei bărbați pentru care sirenele milionarilor de la Londra și de la Manchester chiar nu au însemnat nimic. Cu Steven Gerrard, liga engleză va deveni, oricît de mulți bani va mai atrage, săracă – mai săracă exact cu un suflet. Așa o carieră nu se poate pierde totuși în mai puțin de un minut. Din nou: Stevie G. e obligat să priceapă, el înaintea tuturor, ce anume s-a întîmplat în cele treizeci și opt de secunde. Nu mă tem: va reuși.