Cei mai buni dintre cei mai buni

Iubirea care înconjoară sportul e posibilă fiindcă ne este îngăduit să operăm cu ierarhii naive și sentimentale, și personale

Premiile pe care Gazeta Sporturilor le oferă în fiecare sfîrșit de decembrie de o jumătate de secol fără un an au […]

Iubirea care înconjoară sportul e posibilă fiindcă ne este îngăduit să operăm cu ierarhii naive și sentimentale, și personale

Premiile pe care Gazeta Sporturilor le oferă în fiecare sfîrșit de decembrie de o jumătate de secol fără un an au ajuns o instituție. Nu orice durează necontenit de patruzeci și nouă de ani, chiar și într-o țară ca a noastră în care constanța e un moft, cunoaște acest deznodămînt. Luați, de pildă, nenumăratele vieți mai degrabă inutile de oameni semicentenari.

Citesc dintotdeauna, cu un interes netocit de timp, aceste clasamente. Anul acesta a fost primul în care am avut drept de vot. Mi l-am cîștigat și sper să puteți îndura bucuria unui ziarist în fața premierei în acest joc, dublată de faptul că i-au ieșit rezultatele la toate cele patru categorii.

Menționez totodată că mi s-a transmis cîndva această legendă – un bun ziarist  este, la bază, un ziarist de sport, pentru că nu se poate scrie fals despre rezultatul final al unui întreceri sportive; iar în presă, adevărul elementar, adevărul învățat din prima zi de redacție, e singurul fundament pe care se poate înălța o bună carieră. Am crezut-o și încă o cred.

Iubirea care înconjoară sportul se datorează și celor care pierd, celor care nu au noroc, celor care sînt nedreptățiți, celor care nu ajung să urce treptele nici unui alt podium decît cel din inima tribunei, de altfel și cel mai durabil. Dar să nu îi nedreptățim – tocmai acum! –  pe cei mai buni dintre cei mai buni. Și dacă se mai ridică pălării pe lume în fața excelenței, abia în sport acest gest mai are sinceritatea originală.

Așadar, Simona Halep este sportivul anului. A pierdut finala de la Paris – și cine ar fi putut să o învingă atunci, în ziua aceea, pe Maria Șarapova? În „Dicționar Onomastic”, Mircea Horia Simionescu scrie cîteva rînduri în contra cinematografului. Nu cred că l-ar deranja să le întoarcem pe partea cealaltă, ca pe o mănușă. Și să constatăm că „alergăm o viață întreagă să găsim chipul care ne-a fermecat cîndva, timp de două ore”, idee cu care erau combătuți idolii din cinema, poate fi și o teribilă laudatio – nu mai puțin adecvată pentru o campioană de tenis care pierde în ultimul act la Roland Garros.

Așadar, Mircea Lucescu este antrenorul anului. De ce? Dincolo de trofeele pe care s-a obișnuit să le cîștige cu Șahtior Donețk, ca și cînd ar fi cel mai firesc lucru din lume și nu e, în 2014, Mircea Lucescu a impresionat prin faptul că a rămas să conducă o echipă de fotbal într-o țară în timpul unui război.  Nu a dat bir cu fugiții  – așa spune clișeul, iar clișeul are dreptate.

Așadar, Lucian Sînmărtean este fotbalistul anului. Mă încîntă această opțiune, pentru că sînt încă, dar nu pentru multă vreme, mai tînăr decît este Lucian Sînmărtean astăzi. Am început să fiu solidar cu toți fotbaliștii trecuți de treizeci de ani, cu atît mai mult cu acela care își urcă Everestul la treizeci și patru, vîrstă minunată, postbiblică.

Așadar, Lukasz Szukala este cel mai bun stranier din Liga I. Un fundaș polonez de – iată! – treizeci de ani. Cine ar fi crezut? Cred că întrebarea se cuvine revizuită: cine ar putea să conteste această decizie, cu ce argumente?