După cincisprezece ani

Pe 21 noiembrie 1999, presa sportivă din România rămînea fără Ioan Chirilă, cel mai important dintre continentele sale.

Aș fi vrut să semnez un articol de ziar despre mandarine și Darijo Srna, fotbalist ajuns la aproape treizeci și trei de […]

Pe 21 noiembrie 1999, presa sportivă din România rămînea fără Ioan Chirilă, cel mai important dintre continentele sale.

Aș fi vrut să semnez un articol de ziar despre mandarine și Darijo Srna, fotbalist ajuns la aproape treizeci și trei de ani, vîrstă cu oarecare semnificație în istorie, fotbalist care în plin război din Ucraina a putut să cumpere tone de mandarine numai și numai pentru a le împărți copiilor rămași orfani de școlile bombardate. Așa aș fi vrut – să scriu un articol de ziar despre acest fotbalist croat de la Șahtior Donețk, pentru că întîmplarea aceasta coboară dintr-o inimă înaltă, e romantică în mod absolut și cunoaște semnificații la care cîndva se va ajunge.

Aș fi vrut să semnez un articol de ziar în care să îmi scot pălăria în fața jocului de ultimă oră al naționalei României care, în doar două meciuri cu Iordănescu în locul lui Pițurcă, a reușit să amintească de o altă epocă. Aș fi vrut să salut deschiderea naționalei către dreapta și progresul lui Paul Papp, în goana căruia, dacă ne uităm bine, se face din nou vară americană, iar stadioanele redevin Pasadena și, așa tot mai departe, îl putem vedea pe însuși tînărul Dan Petrescu.

Dar trebuie să aflați că a trecut – cum?, de ce? – un deceniu și jumătate de cînd într-o zi de 21 no- iembrie, exact cum este aceasta, Ioan Chirilă a început ultimul său maraton. În dimineața aceea, cronicarul citise din “Crimă și pedeapsă”. Apoi, așa, de mînă cu Fiodor Mihailovici, a murit.

Era 1999 în dimineața aceea – vă mai amintiți anul 1999? Parcă nu un deceniu și jumătate, ci un secol a trecut de atunci. Și totul, totul!, în afară de adîncurile omului, e altfel de-acum. Dar acolo, în adîncurile omului, în locul neștiut unde se nasc, trăiesc și uneori mor neatinse emoțiile, Ioan Chirilă, cu frazele lui cum astăzi nu se mai construiesc, ajunge încă. Acesta este miracolul pe care îl înfăptuiesc de cînd lumea artiștii – continuă să ajungă acolo.

Ziarist deja, am trecut cîndva pragul apartamentului de bloc de la un etaj înalt unde Ioan Chirilă își trăiește nemurirea. Sînt ani de atunci, însă această imagine din casa sa – ceasurile gazetarului așezate unul lîngă altul lîngă altul, păstrînd un timp care continuă, paradoxal cum îl știm, să treacă și să nu treacă – mă însoțește de atunci.

Și aș fi vrut ieri să pun mîna pe telefon, să formez numărul actriței Iarina Demian, soția lui Ioan Chirilă, și să îi spun… Ce se spune în astfel de zile? Nu știu. Știu însă că noi, cei care l-am iubit pe Ioan Chirilă, cei care sîntem astăzi și vom mai fi cronicari și fiindcă, demult, tare demult, i-am citit cărțile și articolele de ziar și le-am găsit perfecte, nu l-am uitat. N-am sunat. Am deschis carnetul meu cu coperți negre, mi-am verificat stiloul și starea cordului și am scris, în schimb, aceste cuvinte.