Un meci pentru totdeauna

Fiind o parte semnificativă de cultură, fotbalul, ca toate celelalte arte, cunoaște, cînd și cînd, zile și pierderi și bucurii care nu se sfîrșesc niciodată Acum, cînd în univers robotul Philae se desprinde de sonda Rosetta și se atașează de […]

Fiind o parte semnificativă de cultură, fotbalul, ca toate celelalte arte, cunoaște, cînd și cînd, zile și pierderi și bucurii care nu se sfîrșesc niciodată

Acum, cînd în univers robotul Philae se desprinde de sonda Rosetta și se atașează de o cometă alături de care va rămîne pînă în primăvară, strîngînd date, pentru a sfîrși apoi răpus de puterea Soarelui, iar știrea aceasta parcă ne vine de pe o altă planetă, acum, cînd România are de optat între mitocănie, minciună, hoție fățișă, politică de gang și bun-simț, cumpătare, normalitate, iar oamenii onești tremură din toate inimile în fața acestei alegeri banale care pe-aici e atît de imprevizibilă, acum cînd îl așteptăm toți pe Agamiță Dandanache, ca-n Nenea Iancu, și Agamiță nu apare nici în ultimul act, acum s-a întîmplat și Irlanda de Nord la București.

Și nu are dreptate cronicarul care îl combate pe celălalt cronicar – meciul din 1985 nu s-a sfîrșit atunci. El încă durează. Au trecut douăzeci și nouă de ani și vor mai trece și înfrîngerea aceea nu se va încheia. Și e doar parțial adevărat că nu putem înainta fiindcă nu ne trece trecutul. În fotbal, ca și în celelalte arte, e fundamental ca trecutul să rămînă cu noi, căci fotbalul e patrimoniul nostru de amintiri, chiar și al celor netrăite fără intermediari. E drept că retragerea în legendă ca în munți e un handicap la întîlnirea cu viitorul, dar sînt zile care au această putere magică de a nu cunoaște nici o cortină. Cînd, cum s-ar putea isprăvi barajul cu Slovenia, seara lui 14 noiembrie 2001 și lacrimile lui Contra din noroiul acelei ploi? Așa ceva nu există!
Ați remarcat, poate, că Mircea Lucescu n-a uitat nimic din cealaltă Irlandă de Nord, din partida care nu ne-a traversat din nou pămîntul înspre Guadalajara. Iar această obsesie pentru detaliile destinului e ea însăși o istorie care merită consemnată și transmisă celor ce vor mai veni.

Acum, cînd s-a întîmplat din nou Irlanda de Nord la București, constatăm cît ne-au slăbit puterea așteptării și mai ales credința. Cîți dintre noi putem să spunem cu mîna pe Biblie sau pe altă carte sfîntă, chiar și laică fiind, că vedem ceva luminos în jocul lui Pintilii sau al lui Hoban sau al lui Stancu sau al lui Sepsi?
În fotbal, ca și în celelalte arte, există nu doar marile victorii, nu doar cei care urcă toate treptele succesului, există și marile înfrîngeri – inubliabile și ele și deloc mai lipsite de faimă. Iar înțelepții fac din marile înfrîngeri lecții și atunci istoria nu se mai repetă. Asta se întîmplă rar, căci trăiesc tot mai puțini înțelepți.
Presa a reușit să coboare în senzaționalism toate emoțiile mizelor mari și a deformat tot timpul de dinainte. O febră impusă, urlată a înlocuit acea grabă a secundelor care preced primul fluier.

România va ajunge în Franța în 2016, dar pînă la memorie, singura care contează în cultură, drumul e ceva mai lung și pe el trebuie să aibă loc, din cînd în cînd, meciuri pentru totdeauna.