Un scandalos apel la calm
Laudele publice în țara noastră sînt ca acele oglinzi în care obiectele apar mult mai mari decît sînt de fapt. Ce e de făcut?
Sînt îmbucurătoare statisticile care ne confirmă ochii cu care privim jocul de fotbal: Lucian Sînmărtean e […]
Laudele publice în țara noastră sînt ca acele oglinzi în care obiectele apar mult mai mari decît sînt de fapt. Ce e de făcut?
Sînt îmbucurătoare statisticile care ne confirmă ochii cu care privim jocul de fotbal: Lucian Sînmărtean e într-o formă excelentă, e util Stelei pînă la indispensabil, are un start frumos de sezon, în care echipa campioană și-a înșirat adversarii. Erau adversari de duzină, dar acum, acum!, în tururile preliminare, în primele etape, se vede adevărata noastră forță.
Merită Lucian Sînmărtean potopul de aprecieri care s-a abătut asupra sa? Este el fabulos? Este el geniu? Este el magnific? Este el încîntător? Bineînțeles! Lucian Sînmărtean este toate acestea și încă altele (noul Balaci, noul Dobrin, noul Hagi, de ce nu?) într-o strictă logică românească, într-o strictă simțire românească. Ne inflamăm, cum să nu ne inflamăm?, menținem o atmosferă bună în jurul fenomenului, ne dorim toți, oameni cu scaun la cap, calificările echipelor românești în cupele europene, căci așa vin și banii care ne permit să ne continuăm visele.
Lucian Sînmărtean cel deificat pe loc este născut dintr-o aplecare spre exagerare, pe care demult ne-o cunoaștem. Avem un fond de bază de epitete și trebuie să îl folosim, n-am putea altfel, ne-am sufoca! Și cine ar îndrăzni să scrie acum, în clar, că Lucian Sînmărtean a fost totuși încîntător contra Vasluiului Bulgariei într-un meci mai degrabă mediocru ar fi făcut de trădător, ar ajunge la stîlpul infamiei, ar fi devorat de forumiști.
Un apel la calm, la luciditate, la nuanță nu poate să nu fie, pe o vreme ca asta, scandalos. E căldură mare, monșer, ne-a luat valul, cine să ne oprească să-l ducem pe Lucian Sînmărtean pînă pe culmile Ronaldo-Messi?
În context, Lucian Sînmărtean mi se pare – fapt absolut remarcabil – printre puținii care n-au pierdut măsura: el nu este trufaș, el este modest, fără să fie patetic, el este civilizat. E într-o bună companie a caracterului cu Costel Gâlcă, un antrenor lipsit de stridențele predecesorului, un personaj de o desăvîrșită decență, de o reconfortantă normalitate. Dar Pițurcă, Pițurcă, domnule, ce păzește? S-a iluminat selecționerul? Gata, a început reconstrucția? Fanatic al principiilor, n-ar mai putea să dea înapoi din drumul deja pornit, n-ar mai putea să se întoarcă la Sînmărtean sau chiar la Mutu? Ar fi o excelentă ipoteză de lucru – din păcate e falsă.
Pițurcă n-a început nici o reconstrucție, selecționerul nu-și construiește decît pledoaria în care va deplînge, cu deplină îndreptățire, lipsa valorilor, nu? Lotul se înalță, falnic, pe aceleași baze: 1) loialitate și 2) supunere. Și ce e rău în asta? Nu e nimic rău cîtă vreme grupul astfel rezultat ar putea să îndure onest dacă nu critica, măcar autocritica. Din nou, nu e cazul.