Singurul club din lume care…
O echipă marginală de fotbal din Argentina se opune marşului triumfal al succesului comercial
La începutul lunii iulie, anul 2014, am citit în „Le Courrier International”, de mulţi ani publicaţia mea preferată, un articol despre un club de fotbal din […]
O echipă marginală de fotbal din Argentina se opune marşului triumfal al succesului comercial
La începutul lunii iulie, anul 2014, am citit în „Le Courrier International”, de mulţi ani publicaţia mea preferată, un articol despre un club de fotbal din Jesus Maria, provincia Cordoba, Argentina. Clubul se numeşte „Club Social y Deportivo Che Guevara” şi este singurul din lume care nu intenţionează să intre vreodată în piaţa liberă a jucătorilor de fotbal. Nu vrea să vîndă, cum nu vrea nici să cumpere. Intenţionam să ajung cîndva, repede!, căci secolul e grăbit, în provincia Cordoba şi să las un reportofon între mine şi tovarăşa Monica Nielsen, preşedinta clubului, care anunţă, de la înălţimea utopiei, că nu o interesează rezultatele de pe teren, ci altceva: construirea omului nou (!) prin sport.
Iată că undeva în lume, într-o ţară capitalistă, într-un loc numit Jesus Maria, în dispreţul celor ce se întîmplă pretutindeni, în contra politicii FIFA, cineva refuză să vîndă şi să cumpere, găsind dreptul de proprietate obscen. „Che Guevara” are legitimaţi mai mult de o sută de jucători, cu vîrste cuprinse între 12 şi 17 ani. Joacă în ligile mici, foarte mici, şi în opt ani de activitate, „Che Guevara”, care anunţă înaintea fiecărei partide că luptă pînă la victoria finală, n-a cîştigat, în realitate, nici un trofeu.
„Şi dacă de aici iese un Messi?”, au întrebat-o alţi ziarişti, mai norocoşi, pe Monica Nielsen. Aceasta a răspuns că i s-ar părea scandalos şi împotriva cauzei să accepte bani pentru Messi-cel-posibil, adăugînd că oricine e liber să părăsească asociaţia, căci aceea nu este o puşcărie. Ce avem aici? O oarecare curiozitate? Ce e în capul Monicăi Nielsen? Ce e în inima Monicăi Nielsen? Nu ştie şi domnia sa cît costă astăzi fie şi jumătate din drepturile federative ale unui junior cu potenţial? Ce au înţeles cei din Jesus Maria? Sînt radicali? Sînt fanatici? Sînt iresponsabili? Eram traversat de multe întrebări, în diagonală, nebuneşte aproape. Aş fi vrut să înţeleg.
Clubul continuă să supravieţuiască, mai ales din banii Monicăi Nielsen, şi-a găsit chiar şi doi donatori, doi sponsori, o societate agro-industrială şi un studio de arhitectură – au fost acceptaţi mai greu, dar au fost.
Nu o voi întîlni niciodată pe tovarăşa preşedinte, încă un reportaj a murit!, dar mă tot gîndesc la ce am fi putut să ne spunem. Existenţa acestui club social şi sportiv, care nici un sediu clasic nu cunoaşte, susţine o teză mai veche, enunţată în acest colţ de pagină: fotbalul cunoaşte şi el, ca atîtea alte întreprinderi umane, ba chiar înaintea lor, o doză teribilă de ficţiune. Iar existenţa acestui club de fotbal mai aminteşte, chiar dacă în viteză, şi că măcar în copilărie fotbalul s-ar putea abandona magiei gratuităţii.