Ficțiunea Messi
De ce a fost nevoie ca Leo să fie expus așa pe altarul sponsorilor?
Sînt multe lucruri pe care finala de pe Maracana le poate spune despre adevărata ordine mondială.
Poți constata, de pildă, că sponsorii din Asia, în special […]
De ce a fost nevoie ca Leo să fie expus așa pe altarul sponsorilor?
Sînt multe lucruri pe care finala de pe Maracana le poate spune despre adevărata ordine mondială.
Poți constata, de pildă, că sponsorii din Asia, în special China, au ajuns să fie la fel de importanți ca acea veche rețea americană de fast-food. Își anunțau insistent prezența și viitorul în panotajul de la marginea terenului. Poți apoi să le dai dreptate tuturor acelora care reclamă că FIFA își desfășoară existența după o strictă și adeseori barbară logică financiară.
Germania a cîștigat Cupa “tuturor” pentru că a fost cea mai bună echipă națională din lume, dacă nu singura echipă cu adevărat de la acest turneu. Dar jucătorul Mondialului a fost declarat Leo Messi, un fotbalist extraordinar, fabulos, dar nu acum. Și atunci, din nou, cum și de ce? A fost, desigur, o exagerare impusă. Pînă și Diego Armando Maradona s-a ridicat în contra ei. Dictatura marketingului a corupt grav fotbalul, l-a viciat pînă l-a tîrît în această ficțiune. De aceea, cortina care cade peste Brazilia 2014 are ceva înspăimîntător, ba chiar funest, întocmai ca o mînă de mort.
Cine a decis să-i dea lui Messi un trofeu care nu-i aparținea a făcut pur și simplu o porcărie. Are Messi nevoie de poleiala aceasta comercială? Nu știu dacă ați observat, dar ceva s-a petrecut pînă și cu zîmbetul său de copil-minune care va avea în Rusia nu mai puțin de treizeci și unu de ani. Ceva s-a petrecut și nu cred că doar maturizarea e de vină. Peste Leo a coborît o penumbră.
Și ce putea să facă?, veți obiecta. Messi nu e Maradona și nu doar pe terenul de fotbal. Messi nu poate funda, cu adevărat, o înțelegem acum, o religie, așa cum nu poate să ducă povara unei revoluții. El n-are spirit de frondă, el acceptă. Messi n-a putut să urce scena aceea, să stea drept în fața întregii lumi și să spună: Pe acesta nu-l merit, chemați-l de acasă pe columbianul James, e al lui!
Cred că în tăcerea de colaborator cu sistemul a lui Leo Messi e mai multă înfrîngere decît a adus golul lui Mario Götze. Spre deosebire de Diego Armando Maradona, Leo Messi n-a fost providențial, iar puterea lui nu va dura, e trecătoare.
Și cel mai trist este că a fost, și trebuie să avem puterea să admitem, ceva artificial pe tot parcursul Mundialului, iar numeroasele răbufniri de frumusețe, ale tăcutului Pirlo și ale atîtor alții, n-au putut să o atenueze. Mundialul a fost mult prea apăsat de corsetul investitorilor strategici în căutarea radicală a profitului. Tinerii protestatari din Brazilia o știau înaintea noastră și au urlat-o înaintea noastră.
Departe de a salva fotbalul, FIFA i-a sabotat, în ultimele decenii, esența. Și, dacă îmi e îngăduită și această nostalgie intimă, înainte de orice, din vara aceasta îmi voi aminti absența lui Zlatan. A fost o absență teribilă și n-o să ne ajungă toată viața s-o putem povesti.