Arhitectul tăcut

I s-a spus “Liderul tăcut”. I s-a spus “Arhitectul”. Ambele catalogări sînt juste.

Cupa Mondială își va continua curgerea amazoniană, dar ceea ce era de demonstrat deja s-a demonstrat. Există o frumusețe sălbatică, acolo, la poalele lui Iisus. Am desemnat […]

I s-a spus “Liderul tăcut”. I s-a spus “Arhitectul”. Ambele catalogări sînt juste.

Cupa Mondială își va continua curgerea amazoniană, dar ceea ce era de demonstrat deja s-a demonstrat. Există o frumusețe sălbatică, acolo, la poalele lui Iisus. Am desemnat cel mai bun fotbalist al turneului final. A fost nevoie de o singură partidă și, indiferent ce se va mai întîmpla, concluzia va dăinui. Andrea Pirlo este acela. Am fost orbi. El, nu Del Piero, nu Totti, este, de la retragerea lui Roberto Baggio, care îl luase cîndva de locotenent la Brescia, acel salvator al patriei fără de care nici o squadra rezonabilă nu este de conceput.

O scriu cu toate consecințele: cel mai bun jucător al timpului acesta este Andrea Pirlo, tocmai pentru că este împotriva timpului acesta. El vine dintr-o altă lume, care a dispărut și va mai dispărea. El nu mai este, pentru fotbal, poate nici pentru viață, tînăr. Cu toate acestea, el pare încă mai bătrân decît este – ca un om încercat de existență. El poartă o barbă de corsar care își supraviețuiește cu greu furtunilor, acum, cînd milioane și milioane se dau celorlalți, imberbilor, pentru a-și bărbieri, comercial, obrajii.

El e atipic, n-a fost niciodată sărac, dar nici nu a făcut vreodată paradă cu darurile sale. El este discret. A strălucit dintotdeauna, dar fiind, cum Lippi și-a dat primul seama, un lider tăcut, care nu vorbește decît din gleznă, fotbalul său a dominat deceniul în decență, fără isterie, cu o eleganță de principe de altădată. Nici în pasiuni nu e proletar – preferă vinul, e moșier, are podgorii.

Nopțile magice pe care Andrea Pirlo le-a dăruit fără să clameze adulația vor rămîne. El este un star fără să arate și fără să se poarte ca un star. El pare, cu lipsa sa de interes pentru alergatul bezmetic, el pare, cu claritatea execuțiilor sale, un fotbalist din epoca în care fotbalul se juca – așa cum s-a tot observat – între bărbați nu între  vedete.

O axiomă: Andrea Pirlo este un poet, fără să fie mai puțin un pictor și un matematician. Axioma este un adevăr fundamental care nu mai trebuie demonstrat. Învingînd Anglia, fără greșeală, Andrea ne-a ridicat vălul de pe ochii îmbolnăviți de orbitoarele efemeride. Pirlo nici măcar numărul zece nu l-a cerut, a rămas el însuși, ca orice artist care n-are nevoie de semnele oficiale ale puterii. Andrea Pirlo arată întocmai ca un cavaler al tristei figuri, tocmai a divorțat de nevastă, după o omenească aventură, o omenească rătăcire, n-a căzut în genunchi, nu s-a dat în spectacol. A continuat să-și joace partida, să ridiculizeze fizica, să tragă cu toată splendoarea în bară, și să-și poarte, fără obscenă mîndrie, cununa laurilor. Pentru toate acestea și încă altele, noi, cei care știm că Mondialele sînt mai ales o formă de nostalgie, îl vom iubi pe Andrea pentru totdeauna.

Ziaristul independent Andrei Crăciun poate fi citit și pe site-ul personal andreicraciun.eu.