Rațiunea algeriană
Mondialul este, mai ales, o rară, deși ciclică, posibilitate să-ți agăți speranțele de o echipă de fotbal al cărei destin îți este, altfel, în mod curent, străin. O astfel de echipă tocmai mi-a fost Algeria. Am pierdut, oarecum previzibil. Și […]
Mondialul este, mai ales, o rară, deși ciclică, posibilitate să-ți agăți speranțele de o echipă de fotbal al cărei destin îți este, altfel, în mod curent, străin. O astfel de echipă tocmai mi-a fost Algeria. Am pierdut, oarecum previzibil. Și ce dacă? Nu mă justific, explic. Nu e Rabah Madjer la mijloc, nu de la simfonia călcîielor sale mi se trage. Un alt nume invoc: Albert Camus. Francez, dar algerian la bază, nobelizat în 1957, la 44 de ani, cu trei ani înainte de accidentul în care s-a sfîrșit, Albert Camus a fost, în prima tinerețe, portarul echipei de fotbal a Universității din Alger. Și-a încheiat prematur cariera, după ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Fotbalul a pierdut, veți admite, un “înger păzitor”. Omenirea a cîștigat însă “Ciuma” și “Căderea”, deci cea mai înaltă literatură, ba chiar și filosofie, a secolului. Au importanță toate acestea? Au, căci Albert Camus a fost în stare să precizeze că tot ce a învățat despre morală, ba chiar despre viață, a învățat jucînd fotbal. Și nu e de găsit nici o eroare în f(r)aza aceasta existențialistă.
Dar dacă a fost marți, a fost Belgia (grație felinului Fellaini și magnificului Mertens). S-au confirmat investițiile într-un sistem care – se spune – va revoluționa fotbalul. Vom vedea. Rațiunea de a fi a Cupei Mondiale rezistă, însă, prin echipe ca Algeria, care a bătut, recent, categoric, deși la limită, și România, ceea ce ar trebui să ne justifice absența din Brazilia, dar nu ne-o justifică.