Ca și cum în cer un gazetar…

L-am iubit pe Ion Cupen. De la el, de la Radu Cosașu și de la Ioan Chirilă, m-am deprins a visa că voi fi cândva cronicar sportiv. Cu zece ani în urmă trimiteam texte spre “Poșta Redacției” – și către […]

L-am iubit pe Ion Cupen. De la el, de la Radu Cosașu și de la Ioan Chirilă, m-am deprins a visa că voi fi cândva cronicar sportiv. Cu zece ani în urmă trimiteam texte spre “Poșta Redacției” – și către “Gazetă” și către “ProSport”. Cititorii se bucurau, pe atunci, de luxul acesta. Ion Cupen m-a citit, am aflat cândva, și m-a recomandat către redactorul-șef de atunci al ziarului. Redactorul-șef n-a avut timp să se ocupe. Destinul a făcut să ajung în altă redacție, la capătul Bucureștilor, una găzduită, din mila Providenței, de aceeași clădire cu “ProSport”. Atunci l-am văzut prima dată.

M-a cântărit din spatele ochelarilor săi mari, mi-a strâns mâna, avea o mână mare, ca de luptător, și fără să apuc să îmi dau seama ce se întâmplă m-a îmbrățișat. Mai târziu, într-un amurg, îl țin bine minte, am văzut patru bărbați ducându-l pe brațe pe Ion Cupen. I se făcuse rău la ziar. Era încă de atunci grav bolnav, lua prea mult de la viață, era când lejer, când groaznic de îngândurat, nu se îngrijea, ba chiar se împărtășea din belșug pentru a-și dobândi curajul de a continua. Ne-am împrietenit cumva, în disprețul celor patru decenii dintre noi. O vreme a scris la “Evenimentul zilei”. Îmi dicta textele.

Încercam să le duc întregi spre paginile ziarului, într-un fel de ceremonie pentru care aveam o pasiune aproape religiosă. Conducea o Dacie, m-a invitat acasă, i-am cunoscut soția și pisicile. Nea Johnny era un om bun – unul dintre aceia care ajunsese să aștepte mai mult de la pisic decât de la oameni. N-o uit pe una, indiscutabil neagră, Baghera, despre care Ion Cupen mi-a spus că obișnuiește să sară la jugulară. I-am supraviețuit Bagherei. L-am ascultat atunci pe Nea Johnny povestindu-mi nenumăratele sale aventuri –  era, la bază, burghez, tatăl său își făcuse doctoratul în Belgia, sper că îmi amintesc exact, mi-a spus și de necazul cu Tudor Arghezi, mi-a relatat și o vizită în Coreea de Nord, care încă îl obseda.

M-a îmbiat cu un șpriț. În numele crezului meu în apa plată, insolent, l-am refuzat. Chiar și așa, tot am fost împreună într-un supermarket și am cumpărat două sticle din import. Nu uit: vinul era din Australia, iar asta pe Nea Johnny l-a mirat. A băut singur una, era momentul să-i admit că îi decupez articolele din ziar încă de când eram în ciclul primar. Am văzut o furtună străbătându-l când mi-a povestit cum șefii gazetelor i-au tot cerut, în pas cu vremurile, să-și reducă din semnele scrise. “Cum”, se întreba Nea Johnny, “să mai poți spune ceva în 2.500 de semne?”.

Nu știam răspunsul, nu-l știu nici acum. I-am tăcut. O dată, i s-a greșit numele în ziar. Fusese botezat “Ioan”. Nu era întru totul vina mea, dar am luat-o asupra-mi. M-a sunat să mă certe. Certa blând. În ultimii ani ne vorbeam tot mai rar și mereu din cauza mea – schimbam prea des fusele orare și numerele de telefon. După ce i-a murit soția, era tot mai trist. Îl simțeam despărțindu-se radical de lume, aveam opțiuni politice diferite, dar nu ne-am certat dintr-atât. Ne vorbeam rar pentru că eu eram un dobitoc. În apărarea mea n-am decât naivitatea de a-l fi crezut nemuritor. Ion Cupen își construise  din cuvinte un zid care se surpa. Prăbușirea s-a terminat pe 23 mai, dimineața, în jurul orei 9. Când ne vom reîntîlni, îi voi spune cum a fost ziua aceasta – soarele a continuat să strălucească, era ca și cum în cer un gazetar făcuse din el o metaforă.