Zlatan și alte întîmplări

Un tînăr s-a aruncat la picioarele lui Ibra. Zlatan l-a ridicat și au stat o vreme îmbrățișaţi

Există întîmplări pe stadioanele lumii care stîrnesc avalanșa unor gînduri disproporționate. Dintr-un entuziasm imposibil de temperat, care nu favorizează cugetul, cîțiva cronicari ajung, […]

Un tînăr s-a aruncat la picioarele lui Ibra. Zlatan l-a ridicat și au stat o vreme îmbrățișaţi

Există întîmplări pe stadioanele lumii care stîrnesc avalanșa unor gînduri disproporționate. Dintr-un entuziasm imposibil de temperat, care nu favorizează cugetul, cîțiva cronicari ajung, în concluzia acestui context, chiar să arunce unele cuvinte frumoase, pe care nu le mai pot recupera. Așa e și așa e bine.

L-am văzut pe Messi în „El Clásico”. Nu mai trebuia să demonstreze nimic. Era o axiomă. Era superior ca fizica lui Einstein tuturor încercărilor anterioare de a rezuma concretul. Leo avea, în mișcări, ceva de leu matur, care nu mai irosește nimic. L-am văzut mai bine și pe Iniesta. Nu a fost, ca în tabloide, ceva de șoc și de groază. Altceva a fost: o tristețe. A fost o clipă, ca o oglindă, în care Iniesta mi s-a dezvăluit bătrîn, obosit, cu tîmplele grizonate. În asemenea situații, te duci în baia personală și, dacă ai barbă, îți treci mîna peste barbă. Și chiar dacă nu ai, te miri, cum se vor fi mirat toți înaintea ta, că totuși copilăria trece. Andrés Iniesta împlinește acum, în mai, treizeci de ani. Și-a îngropat un bun prieten, a marcat în finala Campionatului Mondial, s-a însurat, soția sa a pierdut o sarcină. Oricît te-ai manifesta în contra vieții, viața, așa cum ți-o arată deodată Iniesta, se întîmplă.

La bază, fotbalul nu e pe bani, nici măcar pe glorie. Fotbalul e pe bucurie. Zlatan Ibrahimovici este, de aceea, o grandioasă, dar mai ales o surprinzătoare bucurie. Privindu-l chiar și îndelung pe Zlatan Ibrahimovici, ochiului neantrenat îi scapă ce e paradoxal la acest artist. Cine să intuiască teribila estetică, din care logica a fost cu succes evacuată, pe care doar acest cocostîrc îndrăgostit de sine o face posibilă? Cine să creadă în acest ego pe care adulația tribunelor îl hrănește cu patimă și tot nu e de ajuns?

Știți, probabil, cazul. La finalul meciului cîștigat de PSG cu Lorient, un om de pe linia aceea subțire care uneori desparte, dar uneori unește copilăria și adolescența a înșelat vigilența forțelor de ordine, a pătruns pe teren și s-a aruncat la picioarele lui Zlatan Ibrahimovici. Cînd s-a ridicat, a ieșit la iveală că abia îi trece de brîu suedezului.

Zlatan Ibrahimovici nu l-a scuipat, nu l-a înjurat, nu i-a dat un dos de palmă, deși o fi zis și copilul ceva, nu a decăzut în Eric Cantona, nu l-a făcut knockout, nu s-a speriat că va fi înjunghiat cum a fost Monica Seles, nu s-a îngrozit că va fi împușcat mortal cum a fost John Lennon și cum n-a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Nu. Zlatan Ibrahimovici, într-un gest desigur criticat de cenzorii fericirii, de toți aceia care vor să ne trăim viețile într-o paranoică siguranță, l-a luat în brațe.

La sfîrșit, Zlatan i-a dat tricoul său, ștergînd, cum doar avangardiștii știu, gratiile timpului nostru, granițele între cei care iubesc și cei care sînt iubiți.

Ziaristul independent Andrei Crăciun poate fi citit și pe site-ul personal andreicraciun.eu.