Respect pentru altceva

Torres nu mai dă goluri pentru că nu mai poate da goluri. E mult mai complicat decît pare la prima vedere Statisticienii au numărat: Fernando Torres nu a marcat în 871 de minute jucate la Chelsea. Aici e problema. Nu, […]

Torres nu mai dă goluri pentru că nu mai poate da goluri. E mult mai complicat decît pare la prima vedere

Statisticienii au numărat: Fernando Torres nu a marcat în 871 de minute jucate la Chelsea. Aici e problema. Nu, nu în sutele de minute fără gol ale lui Torres, ci în stupiditatea care ne face să judecăm pe bază de cifre. Dieta noastră numerică de fiecare zi! Atîtea avantaje pentru cumpărătorul celui mai nou detergent, atîtea femei mulţumite (de crema hidratantă X), atîţia morţi în Libia, atîtea grade Richter în Japonia. Ce se usucă, din lipsă de simpatie, în spatele cifrelor nu mai contează pentru că nu poate face o ştire.

Torres nu mai dă goluri pentru că nu mai poate da goluri. Şi nu mai poate da goluri pentru că e blocat, decimat de neîncredere şi mîncat de îndoiala de sine. Toate se citesc limpede pe faţa şi în mişcările lui de elev înspăimîntat înaintea examenului. Torres nu ratează, ci e plecat într-un tărîm în care nu se poate nimic, nu iese nimic şi nu se întîmplă nimic. Iar asta îl face foarte uman.

O depresie nu e mai ușoară doar pentru că proprietarul ei e şi proprietarul celor 50 de milioane de lire plătite de Chelsea la transfer. O depresie e profundă şi gata! Misterul nefericit al neputinţei care ia în stăpînire un om n-a fost dezlegat. Nimeni nu ştie cum şi de ce apare această stare care interzice celui ce ştie să mai ştie şi celui ce poate să mai poată. Terapiile se ţin lanţ de la Freud încoace, dar scăparea ţine adesea de clipa la fel de inexplicabilă în care lacătul se face deodată ţăndări.

Singurul lucru pe care îl cunoaştem cu adevărat e caracterul exemplar democratic al blocajului. Nimeni nu e scutit. Scriitorul zace inert, luni şi ani de zile, incapabil să înţeleagă la ce naiba sînt bune hîrtia şi creionul. Funcţionarul se cuibăreşte în rutină şi ştampilează orice. După care se aruncă de la etaj cu un salt cuminte şi convins. Politicianul se dumireşte plumburiu că nimic n-are rost şi se retrage într-un cerc de filatelişti sau scrie despre conspiraţia mondială.

Însă căderea din viaţa fertilă a tînărului sportiv odinioară nemuritor e cea mai tristă. Cumva, maturii banali şi creatorii la cap de carieră au „dreptul” la blocaj. Părăsit la 27 de ani de încredere şi scînteie, Torres seamănă teribil cu o nedreptate incalculabilă şi neînţeleasă. Dacă se va rupe vreodată pîcla? Poate că da, poate că nu. Unii s-au trezit într-o bună dimineaţă stăpîni pe făptura din care ieşiseră cu totul. Alţii s-au trezit în fiecare dimineaţă la fel ca în dimineaţa în care au uitat să mai fie cineva. Asta e tot şi trece pe lîngă noi fără să ne lămurească defel. Dar ne putem strădui să înţelegem că fotbaliştii sînt oameni şi merită respect. Nici o legătură cu sloganul FIFA.