Şi nebunii fac sport, nu-i aşa?

Fiul colonelului Gaddafi a avut ambiţii de fotbalist Cîteva fapte de fotbal, morală şi viaţă, puse cap la cap pe blogul de fotbal al New York Times (american, dar excelent). Al Saadi Gaddafi, 37 de ani, cel de-al treilea fiu […]

Fiul colonelului Gaddafi a avut ambiţii de fotbalist

Cîteva fapte de fotbal, morală şi viaţă, puse cap la cap pe blogul de fotbal al New York Times (american, dar excelent). Al Saadi Gaddafi, 37 de ani, cel de-al treilea fiu al Marelui Lider Colonel Gaddafi, şi-a dorit o putere în plus: să fie Mare Fotbalist. Marii Fotbalişti pot fi recunoscuţi, printre altele, după vecinătate. Joacă în Mari Echipe, alături şi împotriva altor Mari Fotbalişti. Zis şi făcut. Tata a pus o vorbă bună şi, lîngă ea, un munte de bani, plus o conductă de petrol.

Italia e fosta putere colonială şi actualul partener economic de bază al Libiei. Italia e o Mare Putere în fotbal. FIAT e o Mare Putere şi în economie, şi în fotbal. Juventus e echipa FIAT. Tata a cumpărat 7% din acţiunile FIAT. În consecinţă, Juventus-Parma 2-1, în finala Supercoppa Italiana 2002, jucată la Tripoli. La Tata acasă. Insuficient. Anul următor, Al Saadi Gaddafi, tînăra speranţă libiană, e cumpărat de Perugia. O revoluţie pe piaţa transferurilor! Cumpăratul plăteşte cumpărătorului. Însă deja viitorul Mare Fotbalist Al Saadi nu joacă. Antrenorul Perugiei se opune. Curajos om. Salvarea apare după cîteva luni, cînd Al Saadi face testul antidoping. Şi ratează, pe bază de nandrolon. După trei luni de la suspendare, martirizatul debuteză. 15 minute. Bineînţeles, în meciul Perugiei cu Juventus.

În 2006, Marele Fotbalist trece ca orice Mare Fotbalist de la un club din Serie A la un alt club din Serie A. De la Perugia la Udinese. Încă 11 minute de joc. Urmează Sampdoria. Nici un minut de joc. Între timp, Marele Jucător apune. În Italia. Acasă, la Tata, Marele Jucător rămîne căpitanul echipei naţionale. Acum, la 37 de ani, Marele Jucător şi încă şi Mai Marele Lider fac ultimul meci împreună. Pe o reţetă ultradefensivă. Finalul meciului e foarte aproape şi va aduce, aproape sigur, o invazie din tribune cum nu s-a mai văzut.

Fotbalul şi politica atrag nebunia. Nebunia de stat, în cazul în care statul e un om, iar omul e nebun. Acum cîteva zile, Iranul a descifrat, pe această bază, simboluri evreieşti în logo-ul Olimpiadei 2012. Şi ameninţă cu boicotul. Nici o problemă. În fond, au şi ospiciile nevoie de campionii lor.

Doar nebăgarea de seamă sau alte mecanisme de autoprotecţie ar putea să ne facă să credem că n-am trăit o experienţă românească foarte similară. Cît a trecut de atunci? E irelevant. Cît şi cum am crescut de atunci e cu adevărat relevant.