Icter cu Inter

La ce bun o finală Inter-Bayern? Pentru că Barca s-a mulţumit cu propria contemplaţie

La ce bun o finală fără Barcelona, dacă nu spre a stabili supremaţia plictisului în Europa? Nu există răspuns, pentru că nici una din aceste două […]

La ce bun o finală Inter-Bayern? Pentru că Barca s-a mulţumit cu propria contemplaţie

La ce bun o finală fără Barcelona, dacă nu spre a stabili supremaţia plictisului în Europa? Nu există răspuns, pentru că nici una din aceste două întrebări nu caută ceva, ci dă putere de judecată unei prejudecăţi. Finala de la Madrid e deja detestată riguros de adepţii spectacolului, dar asta numai pentru că fotbalul e un joc foarte complicat.

Partea văzută, dansată şi pasată seduce. Partea nevăzută gîndită, şi muncită e complet, dar complet nedistractivă. Însă tot fotbalul îngăduie virtuţile aspre: talentul şi imaginaţia pierd, sufocate de violenţa ambiţiei planificate. Unii văd în asta zona de injustiţie a fotbalului, un teritoriu jenant în care prosperă brutele germane şi trişorii italieni. Cine a văzut Inter deşurubînd mental Barcelona ar trebui să accepte că operaţia nu e uşoară. Cu alte cuvinte, aşa numitul şi mult hulitul anti-joc nu e la îndemîna oricui.
Discuţia nu duce nicăieri atîta vreme cît produce icter pe tema Inter. Mourinho a gîndit un război cu resurse limitate şi l-a cîştigat pentru că a gîndit, în vreme ce Guardiola s-a mărginit la calitatea de martor ocular. Nu e limpede cum poate fi pus sub acuzare un personaj care cîştigă pe cont propriu un pariu aparent imposibil.

Ce lipseşte cu adevărat din discuţie e contribuţia Barcelonei la eşecul Barcelonei. Chiar în prezenţa unui demonic genial ca Mourinho, Barcelona a fost adevărata verigă slabă. Iar asta spune ceva important despre problema de fond a fotbalului spectacol.

De ce a pierdut Barcelona? Pentru că atinge desăvîrşirea prea uşor. Ca orice societate obişnuită cu prosperitatea şi ca orice supraputere îmbăiată în succes continuu, Barcelona a devenit vulnerabilă. Barcelona s-a transformat într-o echipă limitată la propria contemplaţie. Barcelona a slăbit pentru că a încetat să îşi mai pună probleme şi a făcut din stil un substitut al gîndirii. În mod obişnuit, această formă de inaderenţă la realitate se numeşte suficienţă. E exact trăsătură pe care Mourinho a sesizat-o şi pe care a remorcat-o, cu sprijinul deplin al Barcelonei, în arsenalul lui Inter. Senzaţia de suveranitate nelimitată a Barcelonei a căzut în faţa unui Inter plin de răniţi, veterani şi outsideri. Adică un grup de oameni care se ştiu limitaţi şi au fost siliţi să se bată. Cu capul. Capul de sub casca de copil întîrziat a lui Chivu.