După noi, prosopul

Mai valorăm ceva în afara calităţii noastre de performeri trecători?

Nodar Kumaritaşvili, un georgian aruncat din sanie de pe cea mai rapidă pistă din lume, a murit degeaba sau n-a murit deloc. Decesul lui nu a fost, practic, întregistrat. Olimpiada […]

Mai valorăm ceva în afara calităţii noastre de performeri trecători?

Nodar Kumaritaşvili, un georgian aruncat din sanie de pe cea mai rapidă pistă din lume, a murit degeaba sau n-a murit deloc. Decesul lui nu a fost, practic, întregistrat. Olimpiada trebuie să continue, nimic nu poate tulbura consensul olimpic pozitiv şi, prin urmare, moartea georgianului abia dacă a încăput printre cuvintele ritmate a regret ale lui Jacques Rogge şi, în orice caz, a ratat califcarea în sferturile de atenţie cuvenită unei fiinţe umane.

S-a adunat deja atîta bun simţ refuzat în sport încît stadionul, pista de gheaţă sau sala de sport s-au  micşorat pînă la dimensiunile unui acvariu ermetic în care se zbenguie mecanisme cu faţă umană. Sportivul Nodar Kumaritaşvili a fost primul exclus de la propria dramă. O comisie de anchetă spontană a oficialităţilor olimpice a decis instantaneu că pista n-are nici o vină şi că, implicit, georgianul e singurul vinovat de moartea georgianului. Nu e clar în acest caz de ce anume au decis, totuşi, oficialii olimpici să modifice discret şi imediat caracteristicile pistei pe care tocmai o declaraseră nevinovată. În schimb, incidentul Nodar trebuia înlăturat cît mai repede. O moarte de om nu trebuie să tulbure armonia olimpică. O moarte de om e prea umană pentru inumanitatea în creştere a sportului.

Treptat, am ajuns să pierdem prin sport şi pentru sport acele semne mari şi hotărîtoare care fac diferenţa între oameni şi mecanisme. Nu pot să înţeleg de pildă regula mai nouă după care dispariţia cutărei figuri de fotbalist sau antrenor venerabil  e anunţată pe stadion şi însoţită de un minut de aplauze. Indecenţa acestui obicei la modă pe stadioane e măsura exactă a automatismului care face din spectator o absenţă umană. În locul reculegerii, un ropot lung de aplauze. Care mai e atunci diferenţa între entertainement şi destin?

      Moartea lui Kumaritaşvili a fost evacuată ca un protest care strică un congres aranjat şi amuţită ca o vorbă care strică o nuntă. Oamenii vor să se simtă iresponsabil de bine, iar olimpismul intolerant cu izbucnirile vieţii şi ale morţii s-a transformat în păzitor al celei mai degradante discipline: obligaţia de a fi spectator-plătitor fericit. Restul se şterge cu o mişcare blîndă şi distractivă, însoţită de sloganuri olimpice. După noi, prosopul.