Răzbunare fără violenţă

Carlos Tevez a trăit cel mai important moment al vieţii sale de sportiv la reîntîlnirea cu United E fotbalul sau orice alt joc sportiv o poveste despre bărbaţi şi femei în luptă pentru un ideal? Poate, dar în acest caz […]

Carlos Tevez a trăit cel mai important moment al vieţii sale de sportiv la reîntîlnirea cu United
E fotbalul sau orice alt joc sportiv o poveste despre bărbaţi şi femei în luptă pentru un ideal? Poate, dar în acest caz idealul nu trebuie confundat cu dorinţele neutre şi naive pe care le descrie maculatura pe teme olimpice sau fair play. Şi cu asta ne întoarcem la Tevez şi la prima manşă a City contra United, în Cupa Ligii. 

Sezonul trecut, cînd United l-a declarat „neesenţial” şi l-a lăsat să plece, Tevez era un fotbalist excelent. Şi mai cum? Un fotbalist subevaluat de propriul club, adică un neînţeles. Un nerecunoscut.

Multă lume se lasă convinsă că sportul n-are altă explicaţie decît sportul însuşi. Cine scapă totuşi de această prejudecată comodă va şti imediat că un fotbalist neînţeles e, totodată, o fiinţă umană rănită. Iar o fiinţă umană rănită e finţă umană în căutarea recunoaşterii. Aici e motorul. Între toate puterile obscure care fac eroi şi schimbă caractere, nu există forţă şi motivaţie mai mari decît goana cruntă după recunoaştere. Luaţi unui atlet medaliile, deposedaţi o echipă de trofee, depunctaţi o gimnastă, furaţi o calificare a la Thierry Henry: nimic nu va răni mai adînc decît lipsa de recunoaştere.

În această stare de neacceptat şi de neîmpăcat a început Carlos Tevez meciul cu Man United, echipa care l-a cumpărat, l-a văzut şi nu l-a recunoscut. Din acest combustibil fără somn s-au născut cele două goluri şi cele două gesturi provocatoare care au însoţit golurile.

În cele două goluri şi, mai ales, în cele două gesturi nestăpînite ale lui Telvez a gîlgîit revanşa. Setea satisfăcută de recunoaştere, revenirea între cei acceptaţi şi preţuiţi, reîntoarcerea între cei există şi pentru ceilalţi – singurul efort care merită, pentru că îi infirmă pe cei ce au crezut că recunoaşterea ta nu merită. E această forţă totuna cu dorinţa de răzbunare? Este şi n-ar trebui să ne ferim de acest adevăr prin care trec sportul şi faptele din afara sportului înainte de a deveni istorie. Răzbunarea, dulcea răzbunare ne atrage, ne dă putere şi ne aşază la loc, acolo de unde am fost izgoniţi sau n-am fost lăsaţi să intrăm. Revanşa pîndeşte în spatele competiţiei. Revanşa duce înainte. În sport şi în rest. Cu o  condiţie: fără violenţă.