Ce ne domină

Trecutul bolnav nu ne dă voie să mai creştem. Privim doar detenta altora

Cea mai răspăndită iluzie generată de sport e prezentul. Prezentul continuu. Producţia permanentă de eroi, recorduri şi triumfuri dă o actualitate care îţi e absolut suficientă. Trecutul […]

Trecutul bolnav nu ne dă voie să mai creştem. Privim doar detenta altora

Cea mai răspăndită iluzie generată de sport e prezentul. Prezentul continuu. Producţia permanentă de eroi, recorduri şi triumfuri dă o actualitate care îţi e absolut suficientă. Trecutul pare inutilizabil şi se retrage, pînă la dispariţie. Sigur? Cum pot fi explicate, atunci, misterele, deciziile ilogice, impasurile şi celelalte abateri de la norma prezentului atoateproductiv?

Alex Ferguson a hotărît să-l salveze pe Michael Owen, culegîndu-l, cu o clipă înainte de casare, din mormanul de rebuturi vii. După unii, Sir Alex Ferguson a ghicit, în înţelepciunea lui imbatabilă, că mai e benzină în Owen. Posibil. Dar asta ar face din Ferguson un speculant second-hand. Imposibil. Gestul lui Ferguson e, mult mai probabil, o formă de cunoaştere care poate fi confundată cu sentimentalismul. Dacă are un nume, această atitudine se numeşte „încredere în răniţi” şi e rezultatul trecutului, întrupat în mintea unui om care a văzut mult şi ştie ceva despre învieri.

Florentino Perez, Preşedinte de club şi colecţionar de tezaure, treieră şi cutreieră Europa călare pe un cec irezistibil. Real plăteşte şi adună. Curios: şi Manchester City e gata să plătească. Mai mult. Oricît de mult. Dar nimeni nu vrea să vină. Diferenţa nu stă în bani. Paradoxal, 120 de milioane chletuite pe Kaka, Ronaldo, Benzema şi, curînd, Ribery nu sînt dovada supremaţiei banului. Sigur, banii sînt bineveniţi dar seducţia vine de altundeva. Toată lumea care are legătură cu supervaloarea vrea să joace la Real, pentru că oricine visează să joace, într-o zi, pe Bernabeu. Iar asta vine, din nou, din trecut. Real nu e un club, ci suma unei tradiţii istorice. Un miraj trecut care bate prezentul.

Fotbalul românesc nu mai creşte. E vorba de partea lui – pardon de expresie! – clasică. Nu e vorba, adică, de Urziceni şi Petrescu (talentul, nu informatorul) ci de Dinamo şi de Steaua, cele două tradiţii prin care curge un trecut bolnav. Fotbalul nostru de club, e, prin urmare, fotbalul nostru de club trecut. Gh.Popescu, Dinu, Lucescu şi atîţia alţii (cîţi?) sînt, cu sau fără semnătură pe angajament, purtătorii acelui trecut continuu pe care îl confundăm cu prezentul. Aşa ne-am trezit, în 2009, cu ce n-am ştiut sau n-am putut curma în 1989. Bineînţeles, subiectul e demodat, iritant şi mult sub preocupările noastre mondene. Dar ne domină.