Popescu şi Petrescu n-au jucat singuri

Gică se putea lepăda de trecut în orice zi din intervalul decembrie 1989-iunie 2009

Nimic nu se schimbă după explozia cazului Popescu, fost Petrescu. Tehnica dezvăluirilor, aşa cum e ea cunoscută din zona politică şi de presă, a rămas intactă. […]

Gică se putea lepăda de trecut în orice zi din intervalul decembrie 1989-iunie 2009

Nimic nu se schimbă după explozia cazului Popescu, fost Petrescu. Tehnica dezvăluirilor, aşa cum e ea cunoscută din zona politică şi de presă, a rămas intactă. Ştim deja că în zona dosarelor S. există numai explozii controlate. Dezăvluirea vine din hîrtii ajunse misterios la ziare, are o ţintă precisă şi se produce la momentul potrivit. Gh. Popescu e, pînă aici, victimă şi are tot dreptul să denunţe regia lucrării. Dezvăluirile nu pun în nici un fel problema Securităţii. În obiectiv apar victimele vinovate sau nevinovate. Securitatea, cu nume de crime şi ofiţeri, e tot timpul în afara discuţiei. Rezultatul cumulat e o aberaţie fardată care atacă problema  fără să pună problema. Toată operaţia consolidează convingerea după care era de la sine înţeles să avem Securitate şi securişti. Bineînţeles, nimeni nu se mai întreabă de ce sînt, atunci, repudiate tocmai persoanele care au colaborat cu o instituţie cuminte şi patrioată Iar dacă persoanele au greşit grav, cum de e instiuţia fără vină? Jocul de-a dosarele e măsluit de la bun început, iar afacerea Popescu duce farsa mai departe.

Tot din manualul dezvăluirilor controlate ştim că au existat două scenarii de colaborare cu Securitatea: voluntar sau sub şantaj. Iar în dosarul Popescu nu există urmă de presiune sau şantaj. Există, în schimb, destule indicii de cooperare voluntară. Dosarul e acoperit de amprentele colaborării. E greu de crezut că documenele au fost măsluite. Miza era prea mică. Un puşti se dădea deştept, pentru că era fricos. Şi tocmai pentru că miza era mică, Gh. Popescu se putea lepăda public de trecut, În orice zi din intervalul decembrie 1989-iunie 2009. N-a făcut-o şi asta va ciobi imaginea statuară a fotbalistului, desfigurînd, totdată, profilul modern şi monden al vedetei multi-europene.

Popescu şi Petrescu, personajul care l-a marcat om la neom în anii ’80, n-au jucat singuri. Fotbalul românesc era deţinut de Armată şi Securitate. Lotul turnătorilor a fost numeros. Însă cazurile individuale acuză puţin şi scuză enorm. Ne scapă culpa şi continuitatea instituţiilor. În primul rînd a  Federaţiei şi a Ligii care s-au născut din manevrele unei lumi ce se simţea bine alături de Securitate, pentru că, în mare parte, era a Securităţii. Problema e despărţirea de prezentul unei lumi care n-a trecut. CNSAS trebuie să mai caute. Şi să-şi păzească mai bine arhiva. Popescu e un detaliu urît, care nu duce nicăieri.