Wimbledon: rîvnim şi ne abţinem

Anglia aşteaptă cam de mult să aplaude un învingător britanic pe iarbă

Nadal out! Au titrat entuziast The Times, Daily Telegraph & co, transformate în trupă de campanie pro Murray. Cel mai lung şi mai provincial vis sportiv naţional a […]

Anglia aşteaptă cam de mult să aplaude un învingător britanic pe iarbă

Nadal out! Au titrat entuziast The Times, Daily Telegraph & co, transformate în trupă de campanie pro Murray. Cel mai lung şi mai provincial vis sportiv naţional a început în 1936, la 40 de minute după prima minge a finalei Fred Perry-von Cramm. Marele Perry a cîştigat, atunci al treilea titlu consecutiv la Wimbledon, după care, în următorii cel puţin 73 de ani, britanicii au dispărut. Din jocul de tenis, nu din aspiraţia sentimentală. Cox, Rusedsky (un import), Henman au apărut şi au dispărut însoţiţii de corul naţional al doritorilor de triumf britanic. În orice caz, Marea Britanie nu a mai dat un jucător de tenis compatibil cu cel mai vechi şi mai respectat runeu de tenis al lumii. Aspiraţia n-a obosit şi, de mai bine de 70 de ani, îmbracă jucători semianonimi şi vise fără noroc. Micul naţionalsim pro-britanic pe care îl aprinde fiecare Wimbledon e un spectacol înduioşător şi inofenisv. Naţia care a inventat tensiul s-a retras ca din atîtea alte jocuri pe care le-a dat lumii şi îşi petrece timpul undeva între nostalgie şi oprimsim incoerent.

Murray, e în 2009, o propunere mult mai serioasă, probabil prima propuenre serioasă în ultimii 73 de ani. Şansele lui Murray, inclusiv după suplimentul generat de retragerea lui Nadal, sînt, însă mici. Nu iluzorii dar mici.

Culmea, vinovatul e unul şi acelaşi. Atît cultul portabil al pretendenţilor britanici la titlu, cît şi insuccesul lor constant, sînt generate de calităţile spiritului sportiv englez. Cuvîntul cheie e fair play, deşi această formulă transformată în clişeu nu mai spune, demult, nimic. În orice caz, ideea după care outsiderii sînt în mod special admirabili şi trebuie susţinuţi stă în centrul percepţiei sportive a enlgezilor şi ea i-a ajutat să nu obosească vreme de 73 de ani. Avem un nou outsider băştinaş? E cu atît mai normal să sperăm în victoria lui cu totul şi cu totul imporbabilă. Cealaltă notă de bază a britanismului sportiv e superstiţia sacră a corectitudinii. Un eşec sever e cu atît mai lăudabil cu cît e mai net şi mai clar. Asta a făcut din englezi mari colecţionari de înfrîngeri şi din comeptiţiile lor spaţii de onestitate garantată. În consecinţă, spiritul lcoal a protejat perfect Wimbledon-ul de ravagiile patriotismului local. Imaginaţi-vă: aceaşi naţie rîvneşte şi se abţine!