Lucescu recuperatorul

Părea doar un profesionist rece. Este de fapt un om care nu şi-a pierdut demnitatea Fotbalul românesc a devenit iar o problemă umană. Mircea Lucescu şi-a pierdut şirul la Palatul Cotroceni şi a cîştigat în aceeaşi clipă o altitudine ameţitoare […]

Părea doar un profesionist rece. Este de fapt un om care nu şi-a pierdut demnitatea
Fotbalul românesc a devenit iar o problemă umană. Mircea Lucescu şi-a pierdut şirul la Palatul Cotroceni şi a cîştigat în aceeaşi clipă o altitudine ameţitoare pentru fotbalul nostru perfect aclimatizat la subsol. Cîteva minute de emoţie au infirmat obişnuinţele vulgare care trec drept miză în fotbalul nostru.

Lucescu a fost cinstit cu noi şi cu amintirea celor dinaintea noastră. Îi datorăm două lucruri: să nu uităm această clipă de profunzime umană, aşa cum uităm de regulă tot ce nu e continuat de un şir consistent de zerouri. În al doilea rînd, îi datorăm lui Mircea Lucescu o reacţie la fel de sinceră. Iat-o: Lucescu nu părea omul capabil de un salt în trăirile adînci, de conştiinţă. Nu părea şi gata! Lucescu părea şi chiar era, pînă în clipa marii dezvăluiri de la Cotroceni, un profesionist rece. Un om bogat şi versat, nu un sentimental încărcat de datoria memoriei. Lucescu era mercenarul de elită care ia cluburi mici sau exotice şi le injectează riguros cu structuri tatice. Lucescu părea un depanator itinerant sau, mai degrabă, o companie mobilă care lucrează pe contract, are tarife, face treabă, nu pune întrebări, nu comentează şi n-are nici o clipă de pierdut în afara orelor de program. Profesionismul extrem al lui Lucescu a ascuns cu desăvîrşire persoana umană, iar aceasta a tăcut mult timp, prea mult timp.

L-am socotit pe Lucescu o excepţie în planul profesionismului pragmatic şi l-am arondat, cu regret, în perimetrul de baştină dinamovist. Am greşit. Am greşit masiv şi evident. Nu e cazul să îi prezentăm scuze. E în schimb, cazul să-i mulţumim. Sîntem destui la coada recunoscătorilor. Însă în faţă ar trebui să se afle dinamoviştii, steliştii, rapidiştii şi ceilalţi practicanţi ai militantismului de culoar fix. Toţi sînt obligaţi să observe că Mircea Lucescu e un om de fotbal, iar fotbalul e un joc pentru oameni, nu neapărat pentru suporteri. În acest fel de a trăi şi respecta fotbalul, Lucescu nu e dinamovist, aşa cum Dobrin, Marcel Răducanu, Neagu sau Hagi sînt şi au fost totdeauna liberi de contract.

Cu gestul neprogramat şi răvăşit al lui Lucescu, fotbalul românesc şi-a recîştigat ţinuta. Vocea înecată de amintiri şi fragilitate a lui Lucescu e cel mai important lucru care se putea întîmpla cu fotbalul românesc. Avem încă acces la demnitate. Şi prin asta la fotbalul de valoare reală.