Cu cît mai rău, cu atît mai bine

Nostalgici, nu înţelegem cîştigul pe care l-a adus „bilanţul negativ” de la Beijing

Cel mai slab bilanţ olimpic din 1952 încoace? Aş fi mai îngrijorat de bilanţul de interpretare a bilanţului. Daca am ajuns la cota Helsinki ’52, adică în […]

Nostalgici, nu înţelegem cîştigul pe care l-a adus „bilanţul negativ” de la Beijing

Cel mai slab bilanţ olimpic din 1952 încoace? Aş fi mai îngrijorat de bilanţul de interpretare a bilanţului. Daca am ajuns la cota Helsinki ’52, adică în momentul istoric al primei noastre participări olimpice de după război, s-ar putea să fi ajuns, de fapt, unde trebuie. Pentru mai multă claritate, o întrebare: ce-am avut şi ce-am pierdut? Răspuns: am avut medalii şi bilanţuri festive, fabricate de o industrie sportivă supradimensionată pentru vitrina propagandistică socialistă. Şi am pierdut exact asta: imaginea stimulată industrial a supracapacităţiilor noastre sportive. Aşadar, n-am pierdut mare lucru. Bilantul „negativ” de la Beijing nu e altceva decît revenirea în realitate. Distanta între imagine şi adevăr a dispărut. Sîntem exact ce putem şi putem exact ce sîntem. Cine se simte umilit ar trebui să se întrebe ce e de regretat: şcoala de dresură gymnastică, asaltul asupra probelor fără tradiţie, planurile de medalii fixate în avans?

Legaţi nostalgic de pretenţii absurde, riscăm să nu înţelegem cîştigul pe care l-a adus bilanţul „negativ” de la Beijing. Ne aflăm pe poziţia a 17-a în clasamentul pe medalii, adică pe o treaptă de performanţă foarte dezonorantă pentru nostalgii şi foarte onorantă în realitatea sportivă globală. Asezaţi un pic sub Spania şi un pic (cam mult) peste Canada şi Noua Zeelandă, nu avem ce ne reproşa. Dimpotrivă, putem mulţumi imaginii deformate pe care o proiectează acest gen de clasamente. Numai aşa ne putem socoti egali sau superiori Canadei, Noii Zeelande şi altor ţări care fac sport mai mult şi mai bine decît noi. În al doilea rînd, dupa Beijing, sportul românesc arată mai privat  şi mai credibil. Constantina Tomescu a deschis o zonă de profesionism modern acut. Iar Alina Dumitru e cea mai bună ştire despre viitorul sportului romanesc, dacă prin sport românesc înţelegem efort inteligent şi vocaţie personală, nu hei-rup naţional.

Numarul de medalii exprimă ceva, dar nu e clar ce. Norvegia sau Argentina, abia vizibile în clasamentul pe medalii, sînt naţiuni sportive reale, societăţi care fac sport aşa cum respiră (şi respiră foarte bine). Aici e adevăratul olimpism. Într-un fel, cu cît mai rău, cu atît mai sincer, mai exact şi mai bine.