Război cît doişpe

Oare lupta pentru drepturi tv va aduce şi un salt jurnalistic?

La ce bun ‘războiul televiziunilor’? Comentariile care însoţesc acest conflict asurzitor seamănă a cronică de luptă, cînd nu sînt, de-a dreptul sau mascat, biografii de generali. E vorba, mereu, […]

Oare lupta pentru drepturi tv va aduce şi un salt jurnalistic?

La ce bun ‘războiul televiziunilor’? Comentariile care însoţesc acest conflict asurzitor seamănă a cronică de luptă, cînd nu sînt, de-a dreptul sau mascat, biografii de generali. E vorba, mereu, de SOV, A1-RCS, Dragomir, Voiculescu şi de faptele lor de arme contractuale şi extracontractuale. Însă, la ce bun acest conflict, tot n-am aflat. Dacă nu e un război inter-egouri, orice conflcit are consecinţe, lasă în urmă un ‘bun’, o valoare. În cazul presei, ‘războiaele’ se soldează cu apariţia unei valori, iar consumatorul ei imediat e publicul. Există măcar umbra subînţeleasă a unui salt de calitate, la capătul vestitului ‘război al televiziunilor’?  Tot ce ştim e că marele conflict se va solda cu exclusivităţi, supremaţie de piaţă, număr de abonaţi, apogeuri şi eşecuri de trust. Despre calitatea gazetăriei n-a fost vorba nicodată. 

Cu alte cuvinte, publicul nu va avea nimic de cîştigat din acest război care îl ia în seamă doar spre a-i impune o nouă reţea de consum, nu  un jurnalism epurat de dezastre lingvistice şi mentale. Dreptul public la declasare culturală de masă prin sport va fi, în continuare, garantat.

Tinerii vor avea, mai departe, ocazia să piardă, în sport, tot ce n-au cîştigat la şcoală. N-am auzit pe nimeni cerînd sau promiţînd un nou tip de discurs tv, în vremurile de pace şi consum ce vor urma războiului tv. N-am auzit pe nimeni tunînd împotriva terminoligiei inepte care face regula în comentariul sportiv şi trece drept erudiţie profesională. A anunţat cineva că a descoperit formula prin care un club poate fi numit şi altfel decît ‘grupare’? Dă cineva semne că vrea să-şi recapete libertatea de expresie renunţînd la obervaţia după care cutare jucător sau tehnică de executare a autului ‘pot face diferenţa’? Va avea cineva curajul să nu mai considere că o declaraţie ‘pune presiune’ pe antrenor? Îşi doreşte cineva, cu adevărat, să renunţe la mistica ‘jucătorilor de bandă’? Va rămîne obligatorie concluzia că X  ‘a marcat pentru 1-0’?. Ce revoluţie şi ce război vor putea împiedica un comentator să dezvăluie că ‘antrenorul Y le-a spus jucătorilor faptul că meciul va fi unul dificil’? Şi, în sfîrşit, vom ieşi vreodată din scalvia lui ‘doisprăzece puncte’? Dar ‘doisprăzece şuturi, minuturi, titluri sau trofee’? Războiul televiziunilor e prea mic pentru aşa ceva. Exact cît doişpe.