Nu mai putem să nu putem

La Euro, România a fost singura echipă care a jucat în deplasare

Observaţia finală: Spania a cîştigat jucînd, tot timpul, acasă. Iar Spania a fost liderul grupului de echipe care a jucat acasă. Turcia, Rusia, Croaţia, Olanda au făcut fotbal […]

La Euro, România a fost singura echipă care a jucat în deplasare

Observaţia finală: Spania a cîştigat jucînd, tot timpul, acasă. Iar Spania a fost liderul grupului de echipe care a jucat acasă. Turcia, Rusia, Croaţia, Olanda au făcut fotbal în prelungirea şi nu împotriva instinctului lor de bază.

Adică au fost în pielea lor şi au vorbit limba maternă. De aici, lipsa de tiranie  tactică la Euro 2008, un turneu dominat de atitudine şi mentalitate. Euro a luat, de la început, conturul fertil al liniei de mijloc spaniole şi a tratat cu ironie teoriile. Toată lumea care a jucat ceva a jucat aproape nechibzuit. Cel mai bun exemplu: agitaţia fundaşilor laterali (de la Kolodin la Lahm) care au urcat în atac, fără să privească înapoi. N-a fost nimic tactic în această mişcare periculoasă şi pentru adversar şi pentru propria defensivă. În schimb, acest piston, coordonat cu pasul înainte al mijlocaşilor, a spus totul despre atitudinea unor echipe care au vrut să determine şi să adjudece, prin ele însele, nu prin jocul circumstanţelor. Atît de covîrrşitoare a fost redescoperirea elanului, încît antrenorii înşişi au fost dejucaţi de echipe. Cap de serie Aragones: un veteran care şi-a pierdut naivităţile şi a învăţat să nu creadă în nimic. Providenţa l-a sacrificat pe Villa şi l-a introdus, peste mîna lui Aragones, pe Fabregas. Aragones a ripostat cu acrime bătrînească şi i-a scos din finală pe Fabregas şi Torres. Inutil. Spania a jucat pe o stare de spirit care a făcut inutile erorile antrenorului. Această sete pură de joc a fost izbitoare în cazul Turciei, o echipă care s-a rărit cu fiecare meci dar a urcat în virulenţă. Terim putea trimite în luptă juniorii. Toţi s-ar fi întors eroi.

Observaţia finală la observaţia finală: România lui Piţurcă a fost singura echipă care a jucat în deplasare şi a scos două puncte tipice de deplasare.  Mai întîi, pentru că nu are casă. În afara imnului cîntat aprig de Chivu, nimic nu aduce a patrie, teritoriu comun şi loc de încredere. În al doilea rînd, Naţionala a fost silită de Piţurcă să joace o reţetă ultra-negativă, în acelaşi timp dogamtică şi inferioară. Realism? Dacă da, realismul lui Piţurcă începe şi se termină cu propoziţia: nu putem. Ştiam. Nu era nevoie de un campionat european pentru a demonstra aşa ceva. Piţurcă trebuie să se mute cu totul în delpasare. Să plece şi să nu poată în altă parte.