Dispoziţii finale şi reale

Din cauza apaticului Rijkaard şi a letargiei Barcelonei, finala Ligii va fi sută la sută engleză

Cu Barcelona, fotbalul se încheie şi dispare în gratuitate pură. Ce face Barcelona de cîţiva ani încoace e artă atonală, o formă de paralizie […]

Din cauza apaticului Rijkaard şi a letargiei Barcelonei, finala Ligii va fi sută la sută engleză

Cu Barcelona, fotbalul se încheie şi dispare în gratuitate pură. Ce face Barcelona de cîţiva ani încoace e artă atonală, o formă de paralizie premeditată şi caligrafică, superbă şi fără obiectiv. Golul a dispărut sau e permis numai în forma sa perfect-ideală, adică rar sau deloc. În rest, fotbalul pe care Barcelona îl distruge cu atîta ştiinţă de carte e o conversaţie savantă despre nimic şi despre orice. Pe parcurs, adică în spaţiul dintre careuri, se pot întîmpla şi înregistra pentru eternitate minuni fără pereche. Driblingul lui Messi, cu mingea crescută pe picior, l-a depăşit cerebral pe Scholes, dar Scholes a marcat golul, pe care nimeni de la Barcelona, nu-l mai vrea cu adevărat.

Asta face din Barcelona un caz fascinanat: o echipă care a pierdut sensul ultim al fotbalului, din prea multă ştiinţă. Boala care a sterilizat Barcelona se numeşte cultură sau, mai precis, erudiţie. Iar erudiţia care se îndrăgosteşte de sine e, de fapt, o nevroză, o nehotărîre ornamentală, o oboseală a argumentului care preferă întotdeauna prelungirea, preludiul şi emoţia suspendată a conversaţiei fără sfîrşit. Asemenea echipe sînt întotdeauna sudice şi niciodată saxone. Fiind un principiu necunoscut englezilor şi germanilor, plăcerea rămîne să-i seducă şi să-i piardă, detaliat şi estetizant, pe spanioli, portughezi şi brazilieni.

Barcelona e, în ciuda aparenţelor, o echipă care nu mai crede în necesitatea victoriei, o echipă captată integral de nevroza reveriei. În asemenea boli, realitatea dispare sau e murdară, prea murdară pentru a fi împlinită pînă la capăt. Latura practică a lucrurilor se restrînge, devine anevoioasă şi neinteresantă. Speculaţia şi clipa scăpărătoare contează. Viaţa concretă, adversarul, competiţia şi, în cele din urmă, chiar rezultatul, nu se mai văd. Blocajul de acest tip e echivalentul unei adicţii la drog şi nu poate fi întrerupt decît de apariţia barbariei eficiente: omul care înscrie cu orice şi oricum. Dar Barcelona joacă fără vîrfuri. Rijkaard e apaticul de care are nevoie exhibiţionsimul letargic al Barcelonei. Din acest motiv, finala Ligii Campionilor va fi sută la sută engleză. Şi se va juca în realitate.