Cineva joacă din 1871

Cupa Angliei a prins iar rugină nobilă. Praful acela de echipe mari mărunţite pe stadioane mici de hoarde locale care ţin minte ce au făcut bunicii lor şi alteaptă să facă la fel. Cît trebuie. Cîte secole trebuie. Barnsley a […]

Cupa Angliei a prins iar rugină nobilă. Praful acela de echipe mari mărunţite pe stadioane mici de hoarde locale care ţin minte ce au făcut bunicii lor şi alteaptă să facă la fel. Cît trebuie. Cîte secole trebuie. Barnsley a jucat sferturile, în 1912. Şi, sîmbăta trecută, în 2008. A fost o iluzie. Barnsley a jucat tot în 1912, Chelsea a încercat să rămînă în 2008 şi a pierdut. Cine vrea să cunoască şi să cîştige Cupa Angliei, trebuie să ştie că timpul stăpîneşte tiranic această competiţie arheologică. Cupa Angliei n-are prezent. Are, în schimb, un dispreţ cumplit pentru moda recentă, pentru parveniţi şi pentru fotbalul care nu ştie să respecte adevărurile prime.

Despre asta e, în fond, Cupa Angliei. Despre capacitatea de a repecta munca de jos şi pasiunea neplătită. Barnsley va juca prost, va da cu latul pe lîngă şi va rupe oasele fotbaliştilor din judeţele vecine tot anul ce vine şi toate secolele ce i-au mai rămas de jucat, pînă la următoarea semifinală de Cupă. Dar împotriva lui Chelsea, într-un <> istoric de Cupă, Barnsley a reeditat fiara neinstruită, muncitorească şi onestă care bîntuie din 1871 încoace, adulemcînd o cupă ruginită. Asta a fost prea mult pentru Chelsea, surpinsă şi depăşită de un acces grav de neînţelegere: cine sînt ăştia şi pentru ce Dumnezeu joacă în halul ăsta?

Într-adevăr, asta e de ştiut. Pentru ce au jucat aşa elctricienii, nespălaţii, brutarii, brutele şi penalii din Barnlsey sau Cardiff? Şi înaintea lor, atîţia slăbănogi sleioşi şi echipe de tîrguri pustii? Pentru glorie, zice răspunsul standard. Poate. Mai aproape de adevăr e altceva: natura fotbalului. Jocul pe care oricine vrea să îl joace pentru că are în faţă o şansă. Nu poţi să sari din brutărie ca să te baţi pe suta de metri cu Linford Christie şi cu drogurile din el. Dar poţi să te baţi cu Chelsea şi să baţi. Sau cu Liverpool şi Manchester, răpuse, tot în sferturi, de o lipsă de adecvare istorică fatală. De ce tocmai în 2008? Şi de ce tocmai trei echipe cu gîndul la Liga Campionilor? Pista e falsă. Liga a favorizat neatenţia, dar restul, lovitura de graţie, a venit de demult, din 1912 şi încă mai demult, din 1871. Numele suspectului: istorie, rugină şi sete de demnitate. Măcar o dată la o sută e ani.