Progresul Arsenal democraiovean şi american

Aşadar, există sens şi valoare în fotbal. Poate şi în viaţă, dar pentru asta e nevoie de un om ca Arsene Weger, de un intelectual, adică de un fidel ideilor mari şi oneste. Ideea wengeriană? O banalitate dificilă care a […]

Aşadar, există sens şi valoare în fotbal. Poate şi în viaţă, dar pentru asta e nevoie de un om ca Arsene Weger, de un intelectual, adică de un fidel ideilor mari şi oneste. Ideea wengeriană? O banalitate dificilă care a vizitat, pe vremuri, şi Progresul anilor 60 şi Craiova anilor 80: cultura valorii.Ca orice cultură şi agricultură, un fel de grădinărit. Maeştrii grădinari trebuie să ochească soiuri cu rod, să le îngrijească şi să doarmă lîngă ele, în timp ce vecinii dau fuga la supermarket şi se întorc cu tirul bucşit de produsul finit şi ambalat. Se spune că Arsenal e o echipă de străini. Nimic mai exact şi mai străin de problemă. Arsenal e o echipă de necunoscuţi foarte străini, aduşi pe bani foarte puţini şi puşi la crescut foarte intens.

Marţi seară, Progresul importat şi Craiova educată de Wenger au dat în pîrg, pe San Siro. Triumful Arsenalului e prima ştire morală, într-un fotbal care s-a obişnuit, de prea multă vreme, să premieze comerţul en gros şi să blocheze echipele care încep de nicăieri şi urcă pe coama unei idei. Milan, cu ale ei nesfîrşite cariere de senator pe viaţă plus Kaka, a căzut, după ce a fost alergată, pe tot terenul, de convingerea că fotbalul se joacă, nu se cumpără. A fost cel mai educativ meci al ulitmilor 10 pînă la 100 de ani. Momentul merită o definiţie atentă. Cînd acelaşi Milan pierdea finala Ligii Campionilor, după 3-0, la pauză cu Liverpool, se numea că am asisat la o lecţie de psiholgie integrală. Aroganţa îşi pierde purtătorii. A doua mare catastrofă milaneză a fost o lecţie de etică şi a demonstrat ceva foarte american: oricine are o şansă, dacă e gata să moară cu burta pe carte sau cu peroneul în teren ( mai puţin, după atentate de categoria Eduardo).

De ce de două ori Milan? Mai întîi, de ce nu? Apoi, pentru că Milan insistă, de-a dreptul impertinent, pe o reţetă care sfidează noutatea.

Arsenal a cîştigat pentru că linia de mijlloc a făcut o glorie din salahoria pură. Hleb, cu faţa lui de rusnac nemîncat, Fabregas eliberat de timidtate cu un şut tropăitor, şi Flamini, şters într-un fel care şterge orice planificare adversă, au sufocat aristocratismul static al lui Pirlo. Asta a fost tot. Enorm. Şi educativ. Fotbalul şi-a recîştigat gustul democratic.