A fi spre a nu fi

Ceea ce se cheamă fotbal în restul lumii e o năzuință mistuitoare spre neființă în Argentina

River-Boca se poate anticipa, programa sau visa dar nu se poate juca. Cel mai greu meci al tuturor timpurilor e o imposibilitate dorită. Pare absurd, dar scopul adevărat și neștiut al nebuniei fără limite și răgaz din jurul marelui meci e absența jocului. Evenimentele turbate care au dus la amânarea repetată a celei de-a doua manșe River-Boca spun exact asta. În Argentina, pasiunea pentru fotbal e, de la început, o furie care depășește și lasă în urmă fotbalul.

Stadionul, cluburile și jucătorii sunt reazemul unei nebunii care își caută stingerea și elimină tot ce întâlnește în cale: suporteri ai tribului dușman, bun simț și chiar vieți nevinovate. În aceste condiții, fotbalul e complet secundar, dar mereu refolosibil. După obiceiurile locului, violența care a pus capăt finalei Copei Libertadores nu e excepțională. E la fel de uzuală ca tricornul lui Napoleon la balamuc. Orice meci respectabil e jucat inutil pentru că e dinainte dejucat prin mijloacele demenței în grup. Săptămâna trecută, All Boys-Atlanta, meci de Divizia B, s-a terminat cu o mare victorie în luptele de stradă cu poliția. Acum trei săptămâni, un tânăr de 20 de ani a fost ucis. Al șaselea omor în acest an. Lumea așteaptă meciurile pentru a le veni de hac.

Oricine poate și trebuie să fie îmbrâncit sau călcat în picioare. Pasiunea trece repede într-o dorință de absolut care presupune singurătatea supremă. Pentru ca vocea și eul să se audă în sfârșit, nimeni și nimic altceva nu trebuie să mai miște. Boca s-a antrenat înainte de finală pe un stadion plin peste capacitate. Aberant, nu? Doar pentru cine nu înțelege că cea mai mică urmă de fotbal e folosită pentru a face loc furiei și pentru a dovedi existența cuiva. Mauricio Macri, om educat și umblat, economist și politician de soi, e omologat în propria lui țară pentru că a fost, cândva, Președinte la Boca, nu pentru că e, azi, Președintele Argentinei.

Nu există mister și contradicție mai mare decât fotbalul argentinian. Ceea ce se cheamă fotbal în restul lumii, e o năzuință mistuitoare spre neființă, în Argentina. Magnific, tembel și mortuar, fotbalul argentinian e incomparabil și singur pe lume. Pentru că e un fel de a fi spre a nu mai fi. O tragedie mascată în dăruire și menită să se devoreze pe sine.