Plictis

O presupunere automată ne face să credem că acolo unde e sport nu e plicitiseală. Şi cu toate astea plictisul e parte a sportului contemporan. Cine mai ţine cu adevărat socoteala competiţiilor dublate şi răstriplate, de la Campionatele Europene de […]

O presupunere automată ne face să credem că acolo unde e sport nu e plicitiseală. Şi cu toate astea plictisul e parte a sportului contemporan. Cine mai ţine cu adevărat socoteala competiţiilor dublate şi răstriplate, de la Campionatele Europene de Ceva în Sală, la Campionatele Mondiale de acelaşi Ceva în Aer Liber? Şi nu sînt banalizate Olimpiadele de repetiţia mecanică a aceleiaşi piese? Prea multe competiţii, prea mulţi eroi, mereu desăvîrşiţi şi irepetabili, se multiplică, anonim, într-un ciclu repetitiv. Dar plictisul nu ţine de sport, ci de modificarea naturii sale prime.

Putem plasa cu oarecare precizie momentul din care Olimpiadele au început să plictisească: vara anului 1988. Ben Johnson a devenit, atunci, primul atlet global doborît de dopaj. Unicatul Ben s-a dovedit cap de serie, într-o istorie olimpică plictisitor de previzibilă: superatlet – multimedaliat – doping. După aproape 20 de ani, Marion Jones, învinsă de o anchetă federală americană, a devenit cel mai recent caz în seria Johnson. Plictis! Iar, o fiinţă de biologie desăvîrşită, modelul atletic celebrat şi promovat de la un capăt la altul al lumii, şi, iar, steroizi. Cine mai are naivitatea să nu se plictisească la Olimpiade sau în Tour de France? Cei ce vor palpitaţii vor trebui să se descurce cu detaliile supranaturale ale cazului Jones: fugitoarea Marion nu mai ştia să transpire. Uitase pentru că sistemul ei hormonal, blocat de THG, uita să secrete.

Şi cine se mai poate amuza, indigna sau emoţiona în orice alt colorit, în preajma fotbalului românesc? În fond, am avut grijă să terminăm repede, cît e vreme frumoasă, relaţiile cu Europa. Dar nu asta e problema. Plictisul vine de altundeva şi de la altcineva: din previzibilul fiecărei declaraţii şi al tuturor comportamentelor. Ca în fiecare an, am auzit jucători şi patroni convocînd la tăiere, în cheie becaliană, Barcelona, Milan, Chelsea. Să vină! Îi facem! Ca în fiecare an, rîşniţa de antrenori a început să macine din primele săptămîni: Hagi, Falub, Rednic, Bergodi, Lăcătuş. Şi, ca în fiecare an, am început, deja, să adunăm iluzii pentru toamna viitoare. E plictisitor. Pentru că nu e sport.