Traian Ungureanu

Scrie simplu și atrăgător, are prospețime. Când iubești fotbalul, totul devine ușor. Nu poți să nu iubești fotbalul dacă trăiești la Londra

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Traian Ungureanu
Un car de vise

Însă rostul și învățămintele acestei întâlniri nu au legătură cu istoria fotbalului. Nu adaugă mare lucru la ea și nu stabilesc vreo ierarhie. Boca-River se joacă sub un pretext sportiv, dar face serviciul de piscină sau confluență sau deltă mitologică. […]

...

Viitorul la Liverpool

Execuția lui Jurgen Klopp nu mai e o fantezie absurdă. După a șasea înfrângere consecutivă acasă, Liverpool e echipa de bătut dacă vrei să nu retrogradezi. Fulham a luat ușor trei puncte pe Anfield, într-un meci în care Liverpool merita […]

...

Calomnii publice

De cînd sportul e un fel de a repeta antrenamente fără public în condiții de competiție, am înțeles ceva esențial. Mai întâi, cum arată manevrele cu muniție de război și, apoi, ce caută publicul pe stadion. Prima parte seamănă cu […]

...

Zaha la maturitate

Aripa lui Crystal Palace nu va mai rămâne mult alături de trup. Cel mai talentat jucător fidel unei echipe mici a declarat deschis că a venit clipa să câștige „ceva mare, de povestit copiilor și nepoților”. Asta spune că Zaha […]

...

Nașterea unică și renașterea imposibilă a Misteriosului Gareth Bale

Ambele persoane poartă același nume: Gareth Bale. După șapte sezoane la Real, Bale s-a întors la Tottenham și face bine un singur lucru: dispare.

Misterul e amplificat de câteva fapte certe: Bale nu a uitat să joace fotbal, are doar […]

...

Player power

O traducere liberă a termenului înseamnă puterea de a fi plătit pentru propria nesimţire

Permalink to Player power
joi, 7 ianuarie 2016, 9:52

Și, deodată, Costa își găsește loc de muncă, e cel mai bun om în meciul cu Crystal Palace, dă o pasă care îl bagă pe Oscar în gol și aplică lovitura de grație cu un lat care fixează scorul la 3-0. La atîtea spuse, o singură omisiune: Costa n-a fost cel mai bun om doar în meciul cu Palace. Costa a fost cel mai bun și în meciul cu Mourinho. Unde cel mai bun vrea să spună că Diego Costa a revenit la tot ce n-a vrut să joace cu Mourinho antrenor. Ca minunea să fie integrală, Costa a renăscut și ca model: nici un protest și nici o provocare, doar dinți strînși și ochii pe minge.

Renașterea lui Costa e degradantă. Vecinii lui de caracter nu pot fi decît simulantul care scapă de încorporare și dezertorul care reapare cu gîndul la decorații. Reciclarea lui Costa spune tot despre ceva ce a ajuns să se numească, pe englezește, „player power”. Puterea jucătorilor puși pe aprobat sau gonit antrenori. Din ce se compune zisa putere? Personal, din foarte mult cinism. Instituțional, din moștenirea lui Bosman. După exact 20 de ani de la apariția regulii Bosman, jucătorii sînt, poate, sclavii agenților, dar stăpînesc în mod sigur cluburile pe care le devalizează. Oricît de titrat, un club nu-și permite să dea afară jucători care se dovedesc pramatii sau, pur și simplu, joacă prost. Adebayor primește în continuare 100.000 de lire săptămînal de la Tottenham, deși nu e clar dacă salariatul mai poate face față unei miuțe. Victor Valdez e, la Man United, un alt pensionar precoce.

N-a trebuit mult pînă cînd adevăratul înțeles al regulii Bosman să intre în mințișoarele jucătorilor. Așa a apărut player power. Puterea de a fi plătit pentru propria nesimțire. Costa nu e singur. Fabregas și-a regăsit nu mai puțin miraculos forma și picioarele. Oscar și Ivanovici sînt și ei la a doua tinerețe și vor găsi încă una, imediat ce mai dau un antrenor afară. Mourinho nu e decît victima de parcurs a insolenței de jucător cu power. Victima cea mare va fi fotbalul de club și, prin extensie, orice formă de fotbal pînă mai ieri serios.

În treacăt fie zis, l-am văzut cîndva pe Balaci trimis la tuns de Costică Oțet. Iar boema lui Dumitrache făcea rău, între meciuri, unui talent extraordinar. Și atît. Nimeni nu-și dorea power. Pe atunci, nici că exista vorba oribilă pe care o auzi, azi, peste tot: te distrug! Fotbalul s-a molipsit de la bani și de la ifosele unei lumi în care toți vor să fie cineva care dispune de altcineva.

Comentarii (2)Adaugă comentariu

O parere (4 comentarii)  •  7 ianuarie 2016, 14:42

Fara legatura cu trecutul (inclusiv cel politic, pentru care veti fi vesnic tinut minte), aprob fara rezerve ideile continute in acest articol. O singura observatie: Oscar si Ivanovic(i) nu fac parte din aceeasi generatie, fiind separati de nu mai putin de 7 ani! Nu l-ati inclus in ecuatie pe Hazard, care a contribuit aproape in aceeasi masura ca Fabregas si Costa la concedierea lui Mourinho!

WAX (1 comentarii)  •  7 ianuarie 2016, 22:13

excelent. asa e si in viata.

Comentează