Keep calm and aux armes citoyens!

În cazuri de forţă majoră, imnul bate meciul

Ca vechi cinefili, știm că, uneori, uvertura bate opera, așa cum adevărații melomani știu că prefața poate bate romanul. Ceea ce nu e nimic pe lîngă imnul care bate meciul. Marți seara, 80.000 de anglo-francezi și alte milioane de o parte și de alta a Mînecii au așteptat imnurile după care au stins televizorul sau au citit Balzac pe Wembley.

Se juca Anglia-Franța și nimeni nu era interesat de meci. Toată lumea venise pentru imnuri. Amicalul post-măcel de la Londra a fost prima sinucidere grațioasă și umanistă înregistrată în istorie. Fotbalul s-a dat la o parte și două echipe plus popoarele lor au acceptat să se vadă pentru cele 15 minute protocolare dinainte de meci. Pare o formalitate. Echipele se aliniază, cîntă imnul, dau mîna, păstrează minutul de reculegere și pe urmă lovesc timp de o oră și jumătate unul din acele baloane roz pe care FIFA le-a pus în circulație pentru a se spăla de păcate. N-a fost așa. Mai întîi pentru că francezii n-au vrut să vină. Cui îi mai arde de amicaluri după ce se trezește înjunghiat de coechipier? Parcă așa s-ar traduce porcăria de la Paris în termeni sportivi, nu? Englezii, vechi practicanți ai strînsului din dinți, au explicat că trebuie să keep calm și asta i-a convins pe francezi. Alli și Rooney au înscris două goluri decente. Ei și? Putea fi 0-0, 1-8 sau 18-18. Tot n-ar fi contat. Lumea a venit să asculte imnurile. Ceea ce nu e chiar simplu la Anglia-Franța, fie și cu 17 din 22 jucători salariați în Premier League. Puțină lume înțelege cît s-a chinuit sufletul englez și ce izbîndă a repurtat fotbalul presat de virtutea britanică a demnității. Cîteva explicații vin în ajutor. Mai întîi, englezii rețin o antipatie sănătoasă față de francezi. Numele oficial al unui citizen pomenit de un englez e frog. Broască. Englezii sînt obișnuiți să mănînce orice e necomestibil sub pretextul că e fiert în Insulă, dar nu pot înțelege cum de mănîncă francezii broaște.

Marți seara, englezii au trecut eroic peste menu și au cîntat în cor Marseilleza. Abia asta e de neconceput. Aux armes citizens? Din gură de britanic? De o mie de ori mai bine ghilotina, unealta asociată cu succesul celebrat de imnul francez. Pentru Tronul, națiunea și caracterul britanic, Marseilleza e, de la apariție, un cîntec insuportabil. O manea sîngeroasă care glorifică Republica și violența. Dar marți seara, pe Wembley, au cîntat-o. Din inimă. Apoi au așteptat cuminte să treacă meciul de după imnuri.