Infirmitatea sufletească engleză

Supuşii Reginei fac din înfrîngerea onorabilă o profesiune de credinţă. Ne-au dăruit sporturi pe care se feresc să le şi cîştige

Gramatica sportului în versiune englezească e un manual cu reguli grele. Neomenești, s-ar zice. Prima și cea mai importantă spune așa: nu există victorie mai mare decît o înfrîngere demnă. Pentru sufletul englezesc, o victorie e o problemă emoțională greu de tratat. Succesul provoacă o încurcătură jenantă, aproape rușinoasă. În schimb, o înfrîngere grea, urmată de o strîngere de mînă, e tot ce poate fi mai onorabil.

De aici raritatea marilor victorii în sporturi pe care englezii le-au inventat pentru a se autoeduca, și nu pentru a se împăuna. Avantajul e la noi, la privitori. Vrem o Cupă Mondială ferită de pretențiile abuzive ale gazdelor? Avem la dispoziție Cupa Mondială la rugby 2015, prima Cupă Mondială cu gazdele eliminate înainte de încheierea grupelor. Unde gazdele sînt una din marile puteri în rugby. Discuția are mai puțin de-a face cu sportul.

Pe teren, Anglia a jucat și a pierdut de două ori. O dată, pentru că Țara Galilor a făcut un meci de senzație și mai ales pentru că galezii nu au alt scop în viață decît să bată Anglia. A doua oară, cu Australia care a fost aproape perfectă și aduce a posibilă campioană mondială. Cu adevărat hotărîtoare sînt însă lucrurile din afara sportului. Anglia nu are și nu va avea vreodată atitudine de învingător. Iubind prea mult eșecul echitabil, englezii nu sînt cîștigători, ci interpreți ai propriei drame. Ca să trec la fapte, precizez că după eșecul cu Australia eram într-un tren plin de oameni tăcuți, undeva la sud de Londra. Deodată, se ridică un tînăr la vreo 25 de ani și declamă: Ladies and gentlemen! Anglia a pierdut. Permiteți-mi să vă propun cu această ocazie un selfie de grup! În acest fel ne vom aminti cu toții că am petrecut împreună seara înfrîngerii.

Apoi, scoate telefonul și cu un gest împrumutat de la Olivier îl ține în mîna întinsă ca Hamlet tigva sărmanului Yorick. Se aude declicul, după care replica finală: „At least, it was a clean game!”. Și cu asta: exit! Personajul iese în scenă însoțit de încuviințări din ochi și din bărbii. Am rămas pironit în scaun, cu totul cucerit de admirație. Am înțeles pe loc de ce sînt englezii cei mai mari actori ai lumii și de ce pierd fără să spumege. Cîtă vreme englezii vor suferi de infirmitatea sufletească a eșecului așezat în palmă și privit de la distanță, noi, ceilalți, putem conta pe două lucruri: pe geniul teatrului și pe onoarea sportului.