Renașterea italiană

Flavia Pennetta şi Roberta Vinci au scos tot ce era mai chircit şi mai îmbîcsit în sufletul sportului şi au lăsat locul curat

La ce bun tenisul, la ce bun sportul și toată flecăreala despre scoruri, vedete și trofee? La ce bun, dacă nu pentru momentele în care toate la un loc și fiecare în parte devin irelevante? Poate cineva spune cine a fost învingător și cine învins? Flavia Pennetta sau Roberta Vinci? Și mai contează? Imediat după ultima minge, tabela de scor a dispărut. Pennetta și Vinci, două tenismene italiene pe care nimeni nu le vedea în aceeași finală, sau măcar în finala de la Flushing Meadows, s-au îmbrățișat, s-au felicitat, au comentat și s-au pus pe zîmbete cît lumea. Ca două surori care se regăsesc după ce au fost despărțite de prea multe: de fileu, de clasamente și stiluri de joc.

Așa ceva nu s-a mai văzut, iar cei ce au văzut, acum, atîta umanitate la capătul unei finale se pot socoti fericiţi. A curs atîta bucurie din aceste două sportive incapabile să se deteste că ne putem întreba dacă nu cumva toate au legătură cu arta italiană a vieții fericite. Cineva se va grăbi să remarce că Pennetta și Vinci erau, oricum, prietene vechi și că se cunosc de cînd erau două copile de 9 ani. Ei și? Am avut onoarea să îl întîlnesc pe cel ce îmi e, azi, complet nesuferit, pe cînd aveam amîndoi 7 ani. Discuția e mult mai importantă decît cifrele. Pennetta și Vinci au făcut fără intenție și fără efort un serviciu enorm sportului. Au scos, ca la terapie, tot ce era mai îmbîcsit și chircit în sufletul sportului și au lăsat locul curat.

Ați observat, desigur, că, deodată, după primele clipe de grație îmbinată de cele două italience, tenisul a scăpat de adjuvanți nervoși și musculari. S-au topit, surclasate de armonie, toate uităturile fioroase și toate gemetele de galeră care fac atmosfera în tenisul și sportul de vîrf. După purificarea italiană, nu mai e nevoie nici de prezența de vapor supărat a drei. S. Williams, nici de privirile de aruncător ilegal de cuțite ale dlui. R.Nadal. Sportul e altceva. E mai mult decît suma încrîncenărilor, ostilităților și agresiunilor generate de ambiții fără sfîrșit. Sportul e ceva despre performanță, dar nu și ceva despre performanța de a dicta, impune și zdrobi. Excepție fac, desigur, naționala Germaniei și obiceiul ei de a fixa cote de umilință pe națiuni.