Boring?

Oamenii urăsc echipele precum Chelesea, care cîştigă din pragmatism. Le urăsc cînd nu sînt ale lor

Chelsea nu mai e demult în Liga Campionilor și nici nu merita altceva. Chelsea e proprietatea unui rus care e proprietatea lui Vladimir Putin. Pe lîngă asta, mai e și locuitoarea unui cartier londonez teribil de central, scump și snob. Asta, ca să nu mai spunem că, spre deosebire de cluburile de la talpa țării (Newcastle, Preston North End, Leyton Orient, Birmingham și alte locuri de pierzanie) Chelsea nu are un public adevărat. Are un public oportunist care s-a lipit de succes, nu călătorește și nu se obosește să cînte, să înjure, să scandeze pentru echipă.

Și mai ce? A! E un plictis. Chelsea – boring – boring! a devenit imnul oficial Premier League. În tribune și, a doua zi, în cronica meciului, galerii și ziariști repetă victorios: Chelsea e un plictis! Cum așa? Ei bine, Chelsea nu face spectacol și cîștigă pragmatic. Adevărat, asta se bate cap în cap cu împrejurarea în care aceeași echipă de plictis total a dat cel mai bun jucător din Premier Leage în 2014. Dar nu pe păreri de pub. Eden Hazard a fost ales cel mai bun după votul jucătorilor și antrenorilor din Premier League. Refrenul boring-boring! vine de altundeva, n-a început cu Chelsea și e demult cunoscut. Sursa e resentimentul față de echipe care cîștigă pentru că nu cedează, aleargă mult, pun osul și bat adversari care dau goluri de cinematecă, după care încep să viseze.

Inter Milano și, în genere, tot ce e italian sau betonat au avut parte de aceeași etichetă. Germania n-a fost niciodată departe de același reproș. Dacă adăugăm și figura cinică plus interviurile de carbon ale lui Mourinho e de înțeles de unde atîta antipatie. În plus, fotbalul admite o lege care spune că la un meci cu 100 de faulturi și 1-0 pe greșeala adversarului în minutul 90, plictisitori sînt numai ceilalți. Dacă ai tăi au cîștigat după oroarea de mai sus, atunci e vorba de dîrzenie, eroism, luciditate și alte calități rare. Povestea plictisului tip Chelsea nu e decît una din micile gelozii neputincioase ale fotbalului care se simt bine ca reproș estetic și superioritate morală. Știți, noi jucăm pentru artă! Și de asta am pierdut ieri ca proștii sau o să retrogradăm mîine tot ca proștii.

Știu că tot ce scrie mai sus nu dă bine. Iată de ce, țin să vă asigur: nu pot să sufăr Chelsea. Dar plictisitori? Niciodată!