Fotbal consumator de violenţă

O reprezentativă de plan secund a ajuns să conducă într-o grupă cu Spania, Suedia şi Danemarca. Enervantă Irlanda de Nord, nu? O echipă de nimic bate inadmisibil, Anglia, Spania şi Suedia. Mai iritant, Irlanda de Nord e, pur şi simplu, […]

O reprezentativă de plan secund a ajuns să conducă într-o grupă cu Spania, Suedia şi Danemarca. Enervantă Irlanda de Nord, nu? O echipă de nimic bate inadmisibil, Anglia, Spania şi Suedia. Mai iritant, Irlanda de Nord e, pur şi simplu, echipa rezervelor şi ajutoarelor de rezervă din divizia a doua engleză şi, mai jos, din prima divizie scoţiană. Această strînsură stîngace de pălitori şi ogari raşi în cap conduce în grupa de calificare Euro 2008.

Ceva inexplicabil trebuie să explice renaşterea nord-irlandezilor. David Healey, singurul nume citabil al naţionalei nord-irlandeze, e capabil să bată orice apărare europeană, dar rămîne vîrful degeneratei Leeds şi, cumva, dă mereu impresia unui jucător secundar. Healey nu explică nimic.

În schimb, antrenorul Lawrie Sanchez, un bandido înrăit de anii petrecuţi alături de echipa de ocnaşi de la Wimbledon, spune mai mult. El e vinovat de pragmatismul epuizant al naţionalei nord-irlandeze. Sanchez şi-a învăţat jucătorii un fotbal răbdător şi insistent. Acel joc plictisitor şi covîrşitor care nu dispreţuieşte nici o minge şi investeşte în orice traiectorie, luft sau ricoşeu. Sanchez profesează ideea antiartistică după care un meci bine alergat se termină cu o victorie, în anumite condiţii: dacă nu te interesează cu cine joci şi dacă eşti gata să loveşti primul, în apărare şi în atac. Un autism agresiv. Nu tocmai străin Irlandei de Nord, locul în care meseria de ucigaş e, mai mult sau mai puţin, o ocupaţie tradiţională.

Tocmai aici e nepotrivirea. Ascensiunea fotbalului nord-irlandez începe în clipa în care pune capăt violenţei istorice. Onorurile aproape s-au stins, acordul de cooperare catolico-protestant a fost semnat şi, deodată, fotbalul care abia îndrăznea să se răţoiască la Malta sare la gîtul marilor puteri. De ce acum? Ar trebui să înţelegem că fotbalul nu generează violenţă, ci e pretextul care admite aprinderea ei, aşa cum, uneori, îi îngăduie stingerea.