Geografia inutilă

Munţii şi marea sînt pe hartă pentru cine ştie ce să facă din ele

De ce nu avem sporturi de iarnă? Prea puține cercetări s-au ocupat de această anomalie evidentă. O țară străbătută de munți, de la nord la sud, […]

Munţii şi marea sînt pe hartă pentru cine ştie ce să facă din ele

De ce nu avem sporturi de iarnă? Prea puține cercetări s-au ocupat de această anomalie evidentă. O țară străbătută de munți, de la nord la sud, curbat și metodic, nu are nici în clin, nici în clăpari cu schiurile, patina și crosa. Vreme de 86 de ani și 20 de olimpiade, bilanțul național: una bucată medalie bronz, Grenoble, 1968, bob două persoane, Ion Panțuru-Nicolae Neagoe. Înainte de un răspuns grăbit, e de amintit că munții noștri sînt frați nu numai cu codrul, dar și cu marea. 275 de kilometri de litoral nu au produs efecte: sporturile nautice sînt tot acolo unde sînt sporturile alpine. Evident, nu sîntem obligați să facem performanță la munte și la mare, dar întrebarea rămîne: de ce nu facem sport din geografie?

Mai întîi, trebuie scoși de sub acuzare sportivii. Nimeni nu poate fi făcut vinovat că a trecut linia de sosire după încheierea Olimpiadei de la Soci. În schimb, pot fi luate la întrebări alte chestiuni. Sîntem în situația Mongoliei la rugby, iar asta din motive care vin de demult. Munții nu sînt buni de schi decît înconjurați de dezvoltare. Există jocuri și sporturi în care mușchiul și tibia sînt insuficiente. Există sporturi și jocuri care presupun infrastructură și dezvoltare. Se spune, adesea, că e vorba de sporturi scumpe: schi, tenis, golf, ciclism. Scumpe față de cine și de ce? Scumpe față de ce își poate permite omul de rînd într-o țară care nu reușește să se valorifice.

Nu am făcut pîrtii, dar mai important e că nu am creat valoare și bunăstare. Munții și marea sînt pe hartă pentru cine știe ce să facă din ele. E obositor de repetat: Elveția și Olanda sînt țări sărace îmbogățite de dezvoltare. În ciuda melodiei seculare după care sîntem o țară bogată, rămînem săraci la tot ce presupune propria dezvoltare. Lipsa tradiției industriale și refuzul de cooperare solidară în societate explică foarte multe. Din păcate, mai e destul timp pînă vom depăși clișeul care spune că România a fost o putere industrială. Abia apoi, după ce vom scăpa de această fantasmă, vom putea începe o discuție cu noimă.

A doua problemă e implozia socială care a ras, după 1989, orice urmă de sport pînă și în zonele cele mai ieftine: fotbal, handbal, volei, rugby. Baza de selecție s-a micșorat, presată de migrație, dezastru școlar și demografie negativă. Rezultă o lipsă de viitor care face din sportul românesc un pretext de mutat pe alt canal tv.