Un gentleman mozambican

Marele plus al vremurilor vechi din fotbal – zice Eusebio – era inima

Atunci a marcat Pîrcălab în minutul 1 şi am bătut Portugalia cu 2-0. Era 1965 şi tata îmi spunea întruna să mă uit la Eusebio. Apoi, au […]

Marele plus al vremurilor vechi din fotbal – zice Eusebio – era inima

Atunci a marcat Pîrcălab în minutul 1 şi am bătut Portugalia cu 2-0. Era 1965 şi tata îmi spunea întruna să mă uit la Eusebio. Apoi, au venit Mondialele din ’66 şi n-a mai fost nevoie de sfaturi. Eusebio a turnat o ploaie de goluri şi a devenit idolul meu. I-am acordat această onoare alături de tot cartierul dintr-un motiv limpede: juca exact ca noi pe maidan. Adică, după mintea noastră de copii, făcea totul simplu: lua mingea şi se ducea cu ea în poartă. Sau o „bomba” de n-o mai vedea nimeni. Explozia în şut şi sprintul de desprindere au rămas definiţia simplă a fenomenului Eusebio.

Mult nu mai e de spus pe tema fotbalistului din teren. Însă alte cîteva lucruri trebuie spuse acum, pentru că Eusebio nu trebuie să plece fără o plecăciune pentru calităţi umane tot mai rare printre sportivi. Mai întîi, delicateţea sufletească. Eusebio a fost un gentleman mozambican la vremea cînd gentlemenii apăreau doar printre englezi şi în filmele lor scrobite. În faimoasa finală pierdută în 1968 cu Manchester United pe Wembley, Eusebio a ratat egalarea şi a lăsat Benfica fără Cupa Europei. Scăpat singur, a încercat o minge tare. Alex Stepney a ieşit perfect şi a parat. Eusebio a rămas tăcut o clipă, după care l-a aplaudat pe portarul lui United. Asta într-un meci în care Nobby Stiles, marele om de marcaj la schelet, l-a ştampilat pe glezne, cît pentru tot Ministerul Poştelor.

A doua trăsătură delicată a omului Eusebio a fost inteligenţa analitică. Nu s-a mîndrit cu propria statuie, dar a explicat bine de unde vine iluzia progresului în fotbal. Fotbaliştii zilei, de la Messi la Ronaldo şi Ribery, joacă mai mult şi mai televizat, inclusiv meciuri de balonat golaverajul, cu Liechtenstein, Malta sau, uneori, cu vreo echipă antrenată de Piţurcă.

Altă povară pentru vremurile vechi e că, pe atunci, mingile erau mai grele, bocancii mai mult cizme, iar gazoanele mult mai lente. Marele plus al vremurilor vechi – zice Eusebio – era inima. Fotbaliştii generaţiei lui jucau solidar şi sincer. Fotbalul nu era comercial, iar legăturile umane erau intacte. Centrul etic al fotbalului s-a redus constant şi cinismul de mercenar a înlocuit treptat dragostea necondiţionată de fotbal şi de culorile clubului sau ale ţării. Nu e o banalitate: foştii mari au făcut cariere lungi la unul, maximum două cluburi.

Eusebio a spus toate aceste lucruri, dar nu le-a aruncat în dispută cu răutate. Le-a spus pentru că, dacă tot vorbim de fotbal, e bine să ştim ce vorbim. În rest, s-a bucurat de viaţă şi de fotbal din toată fiinţa. Un documentar din 2011 ni-l arată, acasă, pe Estadio da Luz, spunînd: „A fost frumos şi sper să mai trăiesc cîţiva ani”. Lunea trecută, Estadio da Luz l-a primit pentru ultima oară.