Mortalitatea spaniolă

Fotbalul a redevenit un joc cu alternative. Altfel spus, revine la viaţă.

Înainte de toate, amicalurile nu sînt partea tare a Spaniei. Din 11 iulie 2010, cînd devenea Campioană Mondială, Spania a cîştigat  tot ce a fost oficial şi a […]

Fotbalul a redevenit un joc cu alternative. Altfel spus, revine la viaţă.

Înainte de toate, amicalurile nu sînt partea tare a Spaniei. Din 11 iulie 2010, cînd devenea Campioană Mondială, Spania a cîştigat  tot ce a fost oficial şi a pierdut de patru ori, de fiecare dată în meciuri amicale.  Contează? Doar pentru galeria resentimentarilor care aşteaptă întotdeauna ciobirea sau sfărîmarea minunilor.

Însă amicalul pierdut pe Wembley a contat şi pentru spanioli. Mai întîi, pentru că Wembley trimite aproape orice meci în istorie. Apoi, pentru că Barcelona în varianta Spania voia să confirme şi să bifeze exact în locul în care a cucerit ultima Ligă a Campionilor. În sfîrşit, al treilea motiv e cel mai delicat şi, din acest motiv, n-a fost rostit. Victoria Angliei a fost, de fapt, o victorie tipică a l’italienne, în regia lui Capello, după o idee de Inter-Mourinho. Cu alte cuvinte, fenomenul Barcelona a fost dejucat de două ori cu acelaşi antidot, iar asta descrie deja o limită.

După meci, cîteva voci conduse de Fabregas au acuzat Anglia de antijoc. Foarte exact. Anglia s-a apărat cap coadă cu 10 oameni şi a înscris dintr-o lovitură liberă ignorată de „centralii” spanioli. Însă antijocul care reuşeşte nu e la îndemîna oricui. Nu e suficient să vezi zi şi noapte caseta cu Inter eliminînd Barcelona. Ecranizarea trebuie readusă în realitate.

Evident, Spania a avut posesie la marginea dictaturii şi evident Spania putea înscrie de 3-4 ori în faţa unei echipe care a transformat însă această variantă în frustrare. Diferenţa între antijoc şi ambiţia de a cîştiga prin eliminarea riscului de eşec e esenţială. Anglia lui Capello a lăsat Spania să-şi facă jocul (nimeni nu poate altceva), dar n-a lăsat Spania să-şi menţină încrederea şi confortul psihic.

Operaţia nu are nimic defensiv. De altfel, catenaccio e cel mai neînţeles sistem de joc din cîte există. Prespunerea după care lacătul italian e o chestiune de îngrămădeală supranumerică în propriul careu e o naivitate. Ce face puterea şi complexitatea acestui sistem hulit pe degeaba e coeziunea funcţională. Mai precis, un amestec de sacrificiu şi luciditate. Anglia a intrat în teren cu o echipă de debutanţi, semidebutanţi plus Lampard şi Cole. Fără Rooney şi Gerrard, adică fără piesele care ar fi făcut mult mai puţin plauzibil un fotbal de coerenţă şi sacrificiu. De fapt, lecţia de pe Wembley e tocmai valoarea care creşte din dorinţă şi voinţă. Bine disciplinate, amîndouă bat talentul şi experienţa. Spania nu are de ce se plînge. Are în schimb în faţă proba propriei mortalităţi. Deocamdată, minoră. Fotbalul a revenit însă la un joc cu alternative. Spania şi Barcelona au intrat în istorie, fotbalul tinde să revină la viaţă.