Educaţie, fotbal, rugby
Ne deosebeşte ceva fundamental de cei care joacă rugby cu adevărat. Tradiţia. Ce e mai bine: să te bată Georgia cu 25-9 la rugby sau să faci 0-0 cu Franţa la fotbal? Răspuns: să te califici la turneele finale. Fotbalul […]
Ne deosebeşte ceva fundamental de cei care joacă rugby cu adevărat. Tradiţia.
Ce e mai bine: să te bată Georgia cu 25-9 la rugby sau să faci 0-0 cu Franţa la fotbal? Răspuns: să te califici la turneele finale. Fotbalul românesc a pierdut contactul cu elita. Rugby-ul reuşeşte să se menţină acolo, cu dinţii, cu ghearele, pe muchie, dar reuşeşte. Şi atunci? De unde obsesia oarbă şi isteria vorbitoare care ţin fotbalul în primul plan al primului plan şi rugby-ul în anonimat. Veţi spune că fotbalul e un joc popular. Nu ştiam că şi fotbalul prost e un joc popular. Veţi spune că rugby-ul e un joc brutal, complicat şi lipsit de umor. Nu e aşa, dar dacă aşa credeţi, aşa e.
Problema rămîne. Disproporţia formidabilă între calitatea şi notorietatea fotbalului a devenit încă mai vizibilă în timpul Cupei Mondiale la rugby. Excesul nedemn care colcăie în fotbalul de acasă s-a văzut tocmai bine în timp ce englezii, scoţienii şi georgienii ne călcau în picioare la cîteva mii de kilometri şi o civilizaţie sportivă distanţă. Le Figaro a titrat cu toată simpatia: România – înfrîngere cu capul sus. Asta înseamnă, mai întîi, că nu toţi francezii seamănă cu francezii care ne cred mîrlani şi nici cu francezii care se fac de rîs jucînd fotbalul penibil al tricolorilor(lor).
Dar mai înseamnă şi că Noua Zeelandă-Franţa a avut aproape 8 milioane de telespectatori. De ce? Pentru că rugby-ul are tradiţie în Franţa. Mai mult, pentru că francezii vor să creadă în valorile sportului, ceea ce e foarte diferit de microbism, sandism, becalism, dragomirism şi alte golănisme care ţin loc de coloană vertebrală în fotbalul românesc. Intervievat de Le Figaro, Ovidiu Toniţa, omul lui Perpignan aflat la a patra Cupă Mondială cu România, invocă teza standard: rugby-ul a căzut după ’89 pentru că sistemul de stat a căzut şi el fără să fie înlocuit de sponsori. E adevărat, dar nu e tot. Rugby-ul francez şi cel britanic vin din educaţie. Din şcoală.
Copiii învaţă de mici să joace rugby, adică să fie solidari, să aibă curaj şi să rabde la greu. Dar asta numai pentru că sistemul şcolar sau o parte a sistemului şcolar e menit să promoveze valori şi să pună la încercare. Rugby-ul cade sau urcă o dată cu sistemul şcolar. Iar sistemul şcolar cade sau urcă o dată cu voinţa naţională. Vechea poveste care spune că am rămas orfani după ce a murit planificarea comunistă e o scuză care ascunde lipsa de angajament şi de voinţă. Ele explică mînjirea educaţiei naţionale, care explică, mai departe, mizeria rugby-ului şi gloria fotbalului.