Lumea lui Ierborovici

Descentralizarea tenisului e vizibilă după Roland Garros şi Wimbledon

Novak Djokovici a cîştigat finala de la Wimbledon mult mai greu decît s-a văzut şi mult mai uşor decît s-a crezut. Mai greu, pentru că Djokovici a jucat aproape perfect în […]

Descentralizarea tenisului e vizibilă după Roland Garros şi Wimbledon

Novak Djokovici a cîştigat finala de la Wimbledon mult mai greu decît s-a văzut şi mult mai uşor decît s-a crezut. Mai greu, pentru că Djokovici a jucat aproape perfect în faţa lui Nadal şi a trebuit să se bată doar cu el însuşi. A se vedea cele 20 şi ceva de mingi bătute baschetboliceşte înainte de serviciu, în momentele critice. Djokovici nu e, încă, totalmente stăpîn pe psihologia lui Djokovici şi asta poate fi o problemă. Un jucător care a pierdut un singur meci în ultimele 6 luni e, deja, viitorul tenisului. Iar asta e o predicţie şocantă. Domnia lui Federer abia s-a încheiat (oare?), iar domnia lui Nadal părea să fie abia pe la jumătate. Apariţia autoritară a lui Djokovici e, deci, o surpriză seismică. Tocmai asta explică de ce victoria de la Wimbledon a fost mai uşoară decît s-a crezut.

Finala de la Wimbledon n-a fost strînsă. A fost agitată ca un intermediu revoluţionar marcat de oscilaţii spectaculoase între extreme. S-au jucat patru seturi scurte şi nete. Startul lansat al lui Djokovici a fost urmat de o cădere abruptă, urmată de o revenire în trombă. Extremismul finalei, foarte deosebit de maratonul finalelor clasice, anunţă o schimbare de regim. Noul tenis a sosit şi tocmai această noutate l-a învechit incredibil pe Nadal – un jucător formidabil născut totuşi într-una din ţările tenisului clasic. Noutatea totală şi lipsa de referinţe auguste i-au permis lui Djokovici să cîştige mai uşor decît se credea. Iar ce se credea era nepotrivit tocmai pentru că lumea nu pare să se fi obişnuit cu viteza derutantă a schimbărilor în tenis. Djokovici e însoţit de victoria Petrei Kvitova. Wimbledon a fost preluat de un cuplu est-european, pentru prima oară într-o istorie care a admis doar succese disjuncte ale domnilor şi doamnelor din Est. Celălalt avertisment similar a fost depus acum o lună la Roland Garros de Li Na. Şi dacă stăm bine să ne gîndim, Roger Federer, regele semidefunct, e elveţian.

Centrul de performanţă şi greutate se mută spre spre nonclasici şi spre Est (mişcare din care, evident, noi lipsim). Mutaţia a început de ceva timp şi a scos de pe firmament aproape complet tenisul american şi australian. Ceva mă face să cred că nu vor trece mai mult de 5 ani pînă la consolidarea completă a orientalismului, inclusiv prin reapariţia Indiei. Dispersia tenisului a venit mult mai tîrziu decît descentralizarea fotbalului, dar e inevitabilă. Totul e de găsit în gestul lui Djokovici păscînd de bucurie iarba de pe Center Court. Gest de ierbivor, de respect şi de luare în stăpînire. Lumea lui Djokovici-Ierbivorovici abia începe.