Complicații la destin

În principiu, Paolo Rossi a fost o stafie de mare precizie, cu apariții fulgerătoare și nemiloase.

În realitate, Rossi a jucat fotbal pe bază de directe venite din nicăieri și a trăit revenind la suprafață după accidentări, suspendări sau, mai rău, campanii de presă fatale pentru orice alt pământean.

În 1982, a distrus o Brazilie mirifică și vulnerabilă, în cel mai frumos meci jucat vreodată la o Cupă Mondială. Lumea l-a descoperit mai ales pentru a-și cere scuze tardiv. Cu o excepție. Pe 13 decembrie, ziua în care Rossi era înmormântat, hoți bine cuplați la cinismul epocii i-au golit casa. De aici începe problema sorții cu fotbalul la picior. Rossi s-a salvat în mod repetat, cu un calm încrezător, de complice al providenței. Maradona a murit strivit de pasiune, curaj și nechibzuință sau, mai curând, de dorința de a sfida predestinarea. Tot în zilele din urmă, un coleg de prăpăd al lui Maradona a murit la 44 de ani, singur și declasat: Carlos Flores.

Peruvian, talentat cât Diego M. și incapabil să rabde cea mai mică urmă de regulă sau sistem, Flores s-a stins printre droguri. În câteva săptămâni sau luni, sclipirile lui vor fi îngropate în uitare. O mână de specialiști și maniaci (totuna) îi vor cita numele, în fața unui public nedumerit. Și mai bizar, Alex Sabella a murit după o carieră care îi dădea dreptul la celebritate. Mereu legat de Boca, Sabella a fost un tip educat și imprevizibil. Dovadă: decizia de a pleca la Sheffield United (în B) și la Leeds. Antrenor mare, Sabella a dus Argentina în finala Mondialelor din 2014. Un gol german strecurat de Gotze, în prelungiri, a tras cortina și Sabella a dispărut de pe scenă.

În câteva săptămâni, fotbalul a pierdut, de-a valma, eroi de toate mărimile și a lăsat în urmă câteva statui trecătoare. Abator de glorii și amintiri. Furnizor monopolist de morți și de complicații la destin.