Radio Charlton
Pe 26 iulie 1966, Bob Charlton a ajuns acasă târziu și n-a mai prins meciul.
![Permalink to Radio Charlton](https://blogsport.gsp.ro/ungureanu/wp-content/uploads/sites/67/2020/07/GettyImages-1060205394-900x524.jpg)
Tura a doua la Linton Colliery se încheia după 10 și Bob nu-și putea permite să piardă banii pe o zi de muncă. Anglia-Portugalia se dădea la televizor, dar familia Charlton avea radio. Atât. Banii câștigați în mină de Bob țineau o casă cu patru copii, dar fără televizor. În plus, radioul familiei avea povestea lui. Când Bob a ajuns acasă, Anglia era în finala Mondialelor. Cu Bobby și Jack, titulari. Copiii lui Bob.
După patru zile, frații Charlton erau campioni mondiali. Familia Charlton își cumpăra televizor. Dar radioul casei a rămas la locul lui. Era parte a familiei. Cu opt ani mai devreme, o voce școlită anunțase într-o engleză caraghios de corectă pentru minerii din Ashington: Manchester United nu mai e! Avionul căzuse la Belgrad și Bobby, fratele mai mic, era la bord. După un sfert de oră, la ușă a apărut polițistul orașului: Good evening, Cissie! Cissie era mama fraților Charlton. Good evening, Cissie! Bobby trăiește! Telegrama de la Ministerul de Interne spunea că Bobby e viu.
Știrea de la radio a fost corectată după o oră. Radioul a rămas în casă. Bobby și Jack au continuat. Unul la Man U, altul la Leeds. Unul tăcut, politicos, cu cel mai năprasnic șut din fuleu. Celălalt, guraliv, meșter la lovit osul și neîntrecut la jocul de cap. Bobby a devenit statuie, imediat după titlul mondial. Jack a devenit antrenor. A făcut din Irlanda o echipă ca el: temută, arțăgoasă, și imbatabilă moral. Și foarte liberă după meci. Cu Jack în frunte, la primul pub cu destule butoaie de bere. Jack a fost un bărbat direct și puternic. S-a zvonit că are un carnețel negru în care scrie cine trebuie altoit la prima întâlnire pe teren. Jack a corectat legenda: nu îmi trebuie carnețel! Am lista în cap!
A început să o uite acum câțiva ani. Apoi a uitat tot mai mult. A murit, acum o săptămână, la 85 de ani. Înainte să uite tot, a mai dat un interviu. A spus că ține minte ziua finalei din 1966. Și a tras ultima concluzie: Bobby știa să joace. Eu știam cum să te fac să nu joci. Interviul s-a difuzat local. La radio.