Cu timpul…
...am înțeles ce este incomunicabil și imposibil de recuperat. Așa cum este dispariția lui Rob Rensenbrink

După o vreme, și anume după ce poți aduna în volum necrologurile cu care ți-ai plătit datoriile față de idolii adolescenței, fotbalul se clarifică: un joc înecat de istorie. La fel ca surorile lui de reprezentație cunoscute sub numele de arte dramatice, fotbalul adună un trecut incomunicabil.
Ceva ce a fost, cândva, prezent strălucitor. Asta începi să înțelegi după ce îți dispare Rob Rensenbrink. E de neconceput. Rensenbrink avea 72 de ani. Cine l-a văzut jucând a rămas cu ideea fixă după care Rob se eternizase la 31 de ani, în minutul 90, pe Estadio Monumental. Era 1978 și 1-1. Argentina urma să piardă finala Mondialelor acasă. Olanda, cea mai mare echipă văzută după Ungaria 1952, adulmeca titlul. Krol, liberoul perfect, a aruncat o deschidere boltită în cross. Rensenbrink s-a desprins de marcaj a tăiat colțul careului și a trimis peste Fillol, ieșit în întâmpinare ca un portar cu plug.
Mingea a curs pervers pe inel de ruletă. S-a făcut liniște. Era sfârșitul. Apoi, un pocnet de nimeni auzit. Mingea a lovit bara și s-a întors în teren. Argentina câștigase dreptul la a doua viață. În prelungiri, Olanda a rămas cu reputația de cea mai mare echipă a tuturor timpurilor, iar Argentina s-a ales, mai modest, cu titlul de Campioană Mondială. Rensenbrink s-a întors la Anderlecht, a mai făcut un sezon de reparații la Toulouse, cu care a promovat în prima divizie, după care s-a retras la pescuit. În tinerețe învățase tâmplăria.
Venea dintre muncitori și a jucat fotbal cu gândul că va trebui să se întoarcă la o meserie serioasă. Era o extremă stângă bizară. Longilin, lipsit de driblingul abrupt al extremelor mici și iuți, Rensenbrink perfora cu mișcări unduite, aproape dansante. Era de neoprit, ca un rock’n’roll care curge cuceritor, până la capăt. A jucat ceva greu de povestit, într-o națională și mai greu de povestit. Olanda și Rensenbrink sunt necomunicabile, așa cum unicitatea lumilor trecute e de nerecuperat.
Sau cum zicea Tache Macri într-o discuție din care nu înțelegeam nimic: Bazil Marian a fost cel mai bun! Nu pricepeam ce a văzut Macri și cum de e posibil ca acel ceva să fie mai bun decât tot ce se dădea la televizor, în culori, cu reluări multiple și numele pe spatele tricoului. Dar cu timpul…